ICCJ. Decizia nr. 646/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 646/2008
Dosar nr. 43518/3/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta G.N.M., obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pe anii 2003 - 2004, în cuantum actualizat cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii a arătat că în perioada 15 septembrie 2003 - 01 februarie 2005 a fost salariat al G.N.M. şi potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) (art. 34 după republicare) din Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Prin sentinţa civilă nr. 590 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 2007/ F din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta M.F. şi a obligat pârâta G.N.M. la plata către reclamantă a sumelor cu titlu de primă de concediu, aferente anilor 2003 - 2004, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa de Fond a reţinut că dreptul la prima de concediu al salariaţilor care au calitate de funcţionar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, nefiind îndeplinite dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. A mai constatat prima Instanţă că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, neechivalând cu abrogarea pe termen limitat a legii, iar odată cu expirarea duratei de suspendare, obligaţia corelativă dreptului consfinţit prin lege devine executorie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art. 304 punctul 9 şi ale 304 ind. 1 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Argumentele recurentului - pârât nu sunt susţinute de actele normative incidente şi nici de principiile constituţionale la care trebuie raportate aplicarea şi interpretarea acestora. În mod corect Instanţa de Fond a analizat speţa dedusă judecăţii şi prin prisma principiilor constituţionale, aceasta nepresupunând verificarea propriu-zisă a constituţionalităţii legilor prin care s-a suspendat plata primelor de concediu.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.N.M., împotriva sentinţei civile nr. 2007/ F din 4 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2008.
Irevocabilă.
← ICCJ. Decizia nr. 631/2008. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 648/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
---|