ICCJ. Decizia nr. 760/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 760/2008
Dosar nr. 42120/3/2006
Şedinţa publică din 27 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta D.M.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.E.F. şi C.C.R. obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat în esenţă că în perioada 2004 - 2006 a îndeplinit funcţia de funcţionar public în cadrul Curţii de Conturi şi că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Contrar acestor dispoziţii legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
Reclamanta a susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii ca şi a normelor constituţionale invocând în acest sens dispoziţiile art. 41 şi 53 din Constituţia României.
În susţinerea cererii formulate au fost anexate înscrisuri şi copii acte normative.
Prin sentinţa civilă nr. 1979 din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei D.M.N., a obligat C.C.R. la plata drepturilor băneşti reprezentând prime de vacanţă pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective. Totodată a obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor către C.C.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Verificând din oficiu prescripţia dreptului la acţiunea pentru perioada 2001 - 2002 se constată că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care M.E.F. sa fie obligat la alocarea fondurilor către Curtea de Conturi ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementata procedura bugetara si totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri (Decizia finala privind conţinutul bugetului nu aparţine instituţiei).
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzuraţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie". Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.
În altă ordine de idei, între reclamantă si M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituţii în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamantă pe de o parte şi instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, Curtea de Conturi fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel, instituţie care îşi elaborează propriul proiect de buget.
Pretenţiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul şi va fi modificată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii faţă de pârâtul M.E.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei nr. 1079 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea faţă de pârâtul M.E.F. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 759/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 761/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
