ICCJ. Decizia nr. 766/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 766/2008
Dosar nr. 671/2/2007
Şedinţa publică din 27 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004 - 2005 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective la care se adaugă şi daunele interese aferente potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul A.N.O.F.M., în perioada 1 iunie 2004 - 15 decembrie 2005, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
La data de 28 mai 2007 reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a M.M.F.E.Ş.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanta susţine că ar fi îndreptăţită la primele de vacanţă din anii 2004 şi 2005, conform art. 166 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 - C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-şi aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituţională şi nelegală.
De asemenea, reclamanta consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 2001 - 2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 5 septembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 şi 2005, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi, totodată, a respins cererea de acordare a daunelor interese. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi în consecinţă a respins cererea de chemare în garanţie a M.M.F.E.Ş. ca inadmisibilă.
Cât priveşte admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 60 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 pentru perioada efectiv lucrată 1 iunie 2004 - 15 decembrie 2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta A.N.O.F.M. şi reclamanta F.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta - pârâtă A.N.O.F.M., în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că Instanţa de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Se mai arată că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Recurenta - reclamantă F.C. a susţinut în motivele de recurs că Instanţa de Fond a interpretat cauza dedusă judecăţii, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că Instanţa a dispus în considerente acordarea primelor pentru perioada efectiv lucrată arătând că Legea nr. 188/1999, art. 32 nu condiţionează acordarea primelor de vacanţă de perioada efectiv lucrată.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2004 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzuraţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Cât priveşte recursul formulat de reclamanta F.C., Înalta Curte constată că este nefondat.
Solicitarea reclamantei ca Instanţa să oblige A.N.O.F.M. să acorde plata primelor de vacanţă brute în sumă de 7.011.400 lei aferentă pentru anul 2004 şi 1.246 RON pentru anul 2005, nu este fondată întrucât Instanţa a fost îndatorată că constate recunoaşterea unui drept al reclamantei şi nu la stabilirea cuantumurilor băneşti la care A.N.O.F.M. a fost obligată să le calculeze.
Prin urmare, în mod corect, drepturile reclamantei au fost recunoscute de către Instanţa de Fond în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1992 pentru perioada cât aceasta a deţinut funcţia de funcţionar public în cadrul A.N.O.F.M.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de F.C. şi de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei civile nr. 2019 din 5 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 764/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 767/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
