ICCJ. Decizia nr. 758/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 758/2008
Dosar nr. 39355/3/2006
Şedinţa publică din 27 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.N.S.C.A., în numele şi pentru membrii de sindicat prevăzuţi în tabelul anexat acţiunii, a chemat în judecată pârâtul I.I.S.P.V. solicitând obligarea pârâtului la plata primelor de concediu cuvenite, aferente anilor 2003, 2004 şi 2005, egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadentei până la data efectuării plăţii.
În motivarea acţiunii a arătat că membrii F.S.V.R. afiliată la C.N.S.C.A. sunt funcţionari publici care au dreptul la prima de concediu, drepturi prevăzute de art. 34 alin (2) din Legea 188/1999.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanta susţine că ar fi îndreptăţită la primele de vacanţă din ultimii 3 ani, conform art. 166 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-şi aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituţională şi nelegală.
De asemenea, reclamanta consideră că nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 2001 - 2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 8014 din 19 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a, admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 3 aprilie 2007, la secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 1500 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească membrilor de sindicat sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2003, 2004 şi 2005, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că membrii de sindicat reprezentaţi de reclamant, în calitate de funcţionari publici au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul I.I.S.P.V. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că Instanţa de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Se mai arată că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzuraţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, membrii sindicatului reprezentaţi de reclamantă au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.I.S.P.V. împotriva sentinţei nr. 1500 din 4 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 756/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 759/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
