ICCJ. Decizia nr. 1129/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1129/2009
Dosar nr. 471/35/2008
Şedinţa publică de Ia 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 109/CA din 9 mai 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Bihor, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 13562 din 18 aprilie 2008 şi obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, din probele administrate - declaraţiile martorilor I.T. şi D.C. - rezultă că reclamantul împreună cu familia sa s-au mutat din imobilul proprietatea familiei, situat în localitatea Tilecuş, la bunicii din partea mamei, care locuiau tot în localitatea Tilecuş, la o distanţă mai mare faţă de frontieră şi că reclamantul sau familia sa nu figurează în evidenţele cu refugiaţi deţinute de Arhivele Naţionale.
Astfel, a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a făcut dovada cu acte oficiale din care să rezulte persecuţiile din motive etnice care au determinat refugiul familiei, iar din probele administrare rezultă că familia reclamantului a părăsit casa familială, mutându-se la bunici, pentru considerente de securitate.
Mai retine instanţa de fond că declaraţiile martorilor sunt în contradicţie cu susţinerile din cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte datele de început şi de sfârşit ale mutării familiei reclamantului.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul B.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată, deşi din actele depuse în probaţiune rezultă existenţa persecuţiilor din motive etnice, determinate de faptul că locuinţa familiei se afla în imediata apropriere a graniţei, iar tatăl reclamantului a fost recrutat în armată în anul 1941 şi încorporat în anul 1942, aspecte confirmate în declaraţiile martorilor.
Datorită situaţiei în care s-a aflat familia sa, recurentul-reclamant susţine că se încadrează în ipoteza prevederilor art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, datorită prejudiciilor suferite ca urmare a stabilirii graniţei în imediata apropiere a locuinţei familiei şi utilizării suprafeţei agricole a familiei ca teritoriu de amplasare şi manevră a trupelor hortiste, fapt confirmat de monografia localităţii Tilecuş.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008, Casa Judeţeană de Pensii Bihor a respins cererea petentului B.I., înregistrată la data de 21 martie 2008, de recunoaştere a calităţii de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârea emisă a fost motivată în sensul că familia reclamantului s-a mutat în aceeaşi localitate, la bunicii din partea mamei, la o distanţă mai mare faţă de graniţă şi că nu au fost probate prin acte oficiale calitatea de persoană refugiată şi persecuţiile din motive etnice.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori".
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor sus menţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză reclamantul a depus diligentele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adeverinţele eliberate de Primăria Comunei Tilegad şi Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Bihor.
Prin Decizia nr. 41/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, s-a stabilit că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat".
Înalta Curte constată că probatoriul administrat reflectă cu caracter unitar, în sensul criticilor din recurs, faptul că familia reclamantului a părăsit locuinţa familială, situată în imediata apropriere a graniţei stabilite în urma Dictatului de la Viena, este adevărat, din motive de securitate, impuse de riscul evident al suportării persecuţiilor din motive etnice din partea trupelor de ocupaţie cu ocazia deplasării în vederea lucrării terenului agricol al familiei rămas dincolo de graniţă. Aceste realităţi, în sensul celor susţinute de recurentul-reclamant - prin cererea adresată Casei de pensii, cererea de chemare în judecată şi motivele de recurs - sunt confirmate de declaraţiile martorilor I.T. şi D.C.
Este adevărat că datele la care face referire reclamantul în cererea adresată Casei de pensii a solicitat acordarea beneficiului OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu corespund cu datele la care se face referire în declaraţiile martorilor.
Însă, este de observat faptul că reclamantul face referire la perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, ca interval în care familia sa a părăsit locuinţa de domiciliu şi pentru care solicită acordarea drepturilor compensatorii, în timp ce în declaraţiile martorilor se face referire la primăvara anului 1941 ca moment al recrutării, respectiv toamna anului 1941 ca moment al plecării pe front a tatălui reclamantului (I.B.) şi la luna iulie 1945 ca moment al întoarcerii de pe front a tatălui recurentului-reclamant.
Astfel, Înalta Curte reţine că neîntemeiat instanţa de fond a constatat existenţa unor contradicţii între declaraţiile martorilor şi susţinerile reclamantului, fără a proceda la o analiză coroborată a mijloacelor de probă în raport cu aspectele a căror dovadă reclamantul tindea să o producă, şi anume existenţa prejudiciilor determinate din motive de securitate în raport cu riscul persecuţiilor din motive etnice la care familia ar fi fost supusă prin rămânerea în locuinţa de domiciliu, situată în proximitatea graniţei şi pichetelor de grăniceri străini, cu atât mai mult cu cât tatăl - pater familias - era încorporat în armata română.
În ceea ce priveşte persecuţiile din motive etnice, Înalta Curte reţine că, din extrasele din Monografia localităţii Tilecuş, precum şi din declaraţiile martorilor, rezultă cu evidenţă faptul că familiile aflate în imediata apropiere a graniţei cu Ungaria şi care erau nevoite să treacă graniţa pentru a lucra terenurilor aflate pe teritoriul ocupat erau supuse frecvent la persecuţii din motive etnice de către trupele de ocupaţie, acest fapt fiind pe deplin confirmat prin relatarea situaţiei în care „preotul V.C.. a întâlnit trupele de ocupaţie maghiare (...) [care] l-au tras jos din căruţă, l-au lovit cu capul de roţile căruţei, l-au lovit cu picioarele în abdomen (...). În urma acestor maltratări, nefericitul preot a încetat din viaţă după 4 zile de chinuri groaznice".
Or, atâta timp cât localnicii din apropierea graniţei erau supuşi riscului unor asemenea tratamente, Înalta Curte reţine că părăsirea de către familia reclamantului a locuinţei de domiciliu din apropierea graniţei şi mutarea la bunicii din partea mamei în partea localităţii situată la o distanţă mai mare faţă de graniţă a fost determinată de existenţa unor persecuţii din motive etnice.
Pe cale de consecinţă, în raport cu cele arătate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a făcut dovada persecuţiilor din motive etnice care au determinarea părăsirea domiciliului în perioada 21 martie 1942 - 30 aprilie 1945, astfel că B.l. are dreptul de a i se recunoaşte calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, în limita datei de 6 martie 1945, prevăzută de art. 1 din ordonanţă.
În ceea ce priveşte data de început a acordării drepturilor, în raport cu data înregistrării cererii la Casa de pensii - 21 martie 2008 - conform art. 5 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul are dreptul de a i se acorda drepturile prevăzute de ordonanţă începere de la data de 1 a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, şi anume de la data de 1 aprilie 2008.
Faţă de cele arătate, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de B.l. împotriva sentinţei civile nr. 109/CA din 9 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va modifica în sensul admiterii acţiunii, anulării Hotărârii nr. 13562 din 18 aprilie 2008 emise de intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Bihor şi obligării intimatei-pârâte să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare pentru perioada 21 martie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.l. împotriva sentinţei civile nr. 109/CA din 9 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantului B.l., anulează Hotărârea nr. 13562 din 18 aprilie 2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor şi obligă pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 21 martie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1128/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 13/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
