ICCJ. Decizia nr. 1125/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1125/2009
Dosar nr.1517/33/2007
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 666 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta O.C., în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a anulat Hotărârea nr. 21833 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2006.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, din probele administrate - actele de stare civilă ale reclamantei şi declaraţiile martorilor B.A. şi V.Ş., audiaţi de instanţă - rezultă că familia reclamantei s-a refugiat în toamna anului 1940 din localitatea de domiciliu Văleni în localitatea Baciu, din cauza persecuţiilor din motive etnice. Instanţa a apreciat declaraţiile martorilor ca fiind pertinente şi concludente, întrucât relatează detalii ale refugiului familiei reclamantei, prin prezentarea unor fapte pe care martorii le-au cunoscut în mod direct.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 299 şi urm. şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantei drepturile solicitate întrucât, pe de o parte, localitatea din care s-a refugiat familia reclamantei a rămas sub administraţie românească, astfel că în mod eronat s-a reţinut că refugiul ar fi fost determinat de persecuţii din motive etnice. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că declaraţiile martorilor au caracter precar şi pot fi considerate dovezi numai în măsura în care concordă cu situaţia istorică.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori".
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor sus menţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, Curtea de Apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză reclamanta a depus diligente necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale.
Astfel fiind, instanţa, cu respectarea dispoziţiilor citate, a avut în vedere declaraţiile martorilor B.A. şi V.Ş., audiaţi de instanţă, din care rezultă, cu caracter unitar, că familia reclamantei s-a refugiat în toamna anul 1940, din cauza persecuţiilor din motive etnice exercitate asupra tatălui reclamantei în localitatea de domiciliu.
Întemeiat, instanţa a avut în vedere şi faptul că martorului B.A. i-a fost recunoscută calitatea de refugiat.
Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că familia reclamantei s-ar fi refugiat dintr-o localitate care a rămas sub administraţie românească, atâta timp cât, în cauză, a fost probată existenţa persecuţiilor din motive etnice, iar, prin Decizia nr. 41/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, s-a stabilit că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat".
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel fiind, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 666 din 26 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1124/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1126/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
