ICCJ. Decizia nr. 1162/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1162/2009
Dosar nr.2006/2/200.
Şedinţa publică din 3 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2299 din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta L.D.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. şi a obligat pârâtul să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul din Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a formulat cerere de retrocedare a imobilului situat în Bucureşti, iar prin dispoziţia nr. 5943 din 19 iunie 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti, i-au fost acordate măsuri reparatorii, fiindu-i respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.
Conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 dosarul de retrocedare a fost înaintat pârâtei, iar la 20 decembrie 2007, reclamanta a solicitat acesteia emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, solicitare la care pârâta i-a răspuns prin adresa nr. 730239 din 12 februarie 2008, menţionând că Legea nr. 274/2005 nu prevede un termen pentru soluţionarea cererilor care se realizează într-o ordine aleatorie.
Instanţa de fond a mai apreciat că susţinerea pârâtei potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 247/ 2005 nu prevăd un termen pentru soluţionarea dosarelor şi că ordinea de soluţionare a acestora este aleatorie, potrivit deciziei nr. 2 din 28 februarie 2006 este reală, însă aceasta nu echivalează cu acordarea posibilităţii autorităţii pârâte de a reglementa o procedură care prin conţinut şi finalitate să încalce principiile generale de drept, normele constituţionale şi dispoziţiile C.E.D.O.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că dosarul reclamantei, înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 26603/CC, a parcurs primele trei etape, în acest moment aflându-se la evaluatorul desemnat pentru ca acesta să întocmească raportul de evaluare. Pe fondul cauzei s-a învederat faptul că cererea reclamantei este neîntemeiată, procedura administrativă specială nefiind parcursă în totalitate.
Faţă de aprecierile instanţei de fond că în speţa de faţă s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O., precum şi faptul că procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, recurentul susţine că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice.
De asemenea, se mai învederează că instanţa de fond în mod incorect şi netemeinic a apreciat faptul că Decizia nu a fost emisă într-un termen rezonabil.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Legea nr.247/2005 nu a prevăzut un termen pentru soluţionarea dosarelor în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.
Nici Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin HG nr. 1095/2005, nu sunt lămuritoare pentru că la pct. 17.1 s-a precizat că „ordinea în care vor fi soluţionate dosarele va fi stabilită prin decizie a Comisiei Centrale", lăsându-se posibilitatea acestei instituţii să stabilească modul de soluţionare.
Punând în aplicare aceste prevederi, C.C.S.D. a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor este aleatorie, aşa încât, cererea reclamantului a ajuns să nu fie soluţionată nici după aproape 6 ani de la data înregistrării, motivându-se că există un număr foarte mare de cereri.
Din cele prezentate rezultă că etapa acordării despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv parcurge şi o etapă în faţa autorităţilor administrative, etapă care este obligatorie de parcurs.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat că procedurile administrative, coordonate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.
Una din garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie este aceea a „termenului rezonabil" în care să fie soluţionată cauza, respectiv principiul celerităţii procedurilor judiciare.
Prin aceasta se asigură nu numai eficacitatea dar şi credibilitatea actului de justiţie, iar statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale.
În materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 paragraf 1 din Convenţie cuprinde şi durata unor proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unui asemenea proceduri, aşa cum este cazul în speţă.
Pentru respectarea termenului rezonabil, statul trebuie să-şi organizeze sistemul puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, dincolo de dificultăţile generate de diverşi factori care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă, prealabilă celei judiciare.
Reclamantul nu poate beneficia de protecţia asigurată de prevederile art. 6 din Convenţie pentru că nu au fost luate măsuri eficiente de soluţionare a cererii sale într-un termen rezonabil.
Statul este obligat să ia toate măsurile pentru ca autorităţile sale să respecte principiul celerităţii, iar daca s-a observat, în lipsa unor dispoziţii legale clare, că repartizarea aleatorie stabilită nu conduce la respectarea acestui principiu, trebuia să se ia măsurile necesare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru aceleaşi argumente prezentate deja, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 2299 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 116/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1168/2009. Contencios → |
|---|
