ICCJ. Decizia nr. 1147/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1147/2009
Dosar nr. 3188/2/200.
Şedinţa publică din 2 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1164 din 9 aprilie 2008, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC M.S. SA Galaţi, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., Direcţia de soluţionare a contestaţiilor şi D.G.F.P. Galaţi, având ca obiect anularea parţială a deciziilor nr. 198 din 10 noiembrie 2005 şi 7697 din 28 iulie 2005, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 7697 din 28 iulie 2005, pentru suma totală de 8.015.591 RON reprezentând contribuţii la Fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap şi accesoriile aferente.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Organele de inspecţie fiscală, prin Raportul nr. 7697 din 28 iulie 2005, au reţinut că în perioada 29 iunie 2002-31 decembrie 2004 societatea reclamantă nu a solicitat repartizarea de persoane cu handicap în vederea angajării, în conformitate cu prevederile art. 43 din OUG nr. 102/1999, motiv pentru care au procedat la calcularea contribuţiilor datorate pentru această perioadă către Fondul Special, în cuantum de 5.559.205 RON, precum şi a dobânzilor în sumă de 1.936.476 RON şi a penalităţilor aferente în sumă de 539.216 RON, sume incluse în Decizia de impunere nr. 7697 din 28 mai 2005.
Contestaţia reclamantei împotriva respectivei decizii de impunere, în privinţa sumelor în discuţie, a fost respinsă prin Decizia nr. 198 din 10 noiembrie 2005, pct.3, emisă de D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., întrucât pentru perioada în discuţie aceasta nu a solicitat trimestrial, în mod expres, repartizarea de persoane cu handicap, în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Începând cu data de 29 iulie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 519/2002 pentru aprobarea OUG nr. 102/1999, care a modificat dispoziţiile art. 43 al acestui act normativ, persoanele care nu respectă prevederile art. 42 alin. (1) au obligaţia de a plăti lunar către bugetul de stat o sumă egală cu salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu a încadrat persoane cu handicap.
Reţinându-se că manifestarea expresă de voinţă în sensul acestor dispoziţii legale este obligatorie, au fost înlăturate apărările reclamantei în sensul că prin solicitarea trimestrială adresată pentru repartizarea unor persoane aflate în căutarea unui loc de muncă a fost avută în vedere şi categoria de persoane cu handicap.
În raport cu prevederile art. 179 din OUG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a concluzionat că este corectă şi soluţia de transmitere a contestaţiei, pentru capătul de cerere privind Dispoziţia de măsuri nr. 7697 din 28 iulie 2005, spre competentă soluţionare D.G.F.P. Galaţi, Activitatea de control fiscal, în calitatea sa de organ emitent, conform pct. 4 al deciziei contestate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC M.S. SA Galaţi solicitând modificarea în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Apreciind că atât A.N.A.F. – D.G.S.C., cât şi instanţa de fond au procedat la interpretarea eronată a prevederilor legale aplicabile cauzei, în motivarea recursului reclamanta-recurentă a invocat aspectele de nelegalitate a hotărârii în continuare arătate.
1.Nelegalitatea sentinţei sub aspectul respingerii capătului de cerere privind anularea pct. 3 al Deciziei nr. 198/2005.
Art. 42 din OUG nr. 102/1999 prevede, atât în varianta iniţială, cât şi în urma modificărilor survenite în anul 2002, faptul că anumite persoane juridice, în măsura în care numărul angajaţilor lor depăşeşte un anumit prag minim, sunt obligaţi să angajeze cu contract individual de muncă persoane cu handicap într-un procent de cel puţin 4 % din numărul total de angajaţi.
De asemenea, potrivit art. 43 al Ordonanţei, persoanele care nu îndeplinesc respectiva obligaţie vor plăti lunar către bugetul de stat o sumă egală cu salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au încadrat persoane cu handicap.
La apariţia actului normativ nu a existat posibilitatea scutirii de plata contribuţiei în discuţie, o atare posibilitate fiind introdusă însă din 29 iulie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 519/2002 care a modificat art. 43, prevăzând printr-un nou alineat exceptarea de la plata contribuţiei a persoanelor juridice care făceau dovada că au solicitat trimestrial A.N.O.F.M. repartizarea de persoane cu handicap.
Ulterior, la 20 mai 2003, prin Instrucţiunile nr. 1008/2003 emise de A.N.O.F.M., a fost reglementat şi conţinutul solicitării trimestriale ce trebuia adresată acestei autorităţi.
Odată cu ultima modificare a art. 43 din OUG nr. 102/1999, prin Legea nr. 343/2004, a fost adusă o clarificare în sensul că, alături de dovada depunerii cererii trebuia făcută şi dovada că A.N.O.F.M. nu a repartizat persoane cu handicap.
Prin urmare, susţine recurenta, până la data apariţiei Instrucţiunilor nr. 1008/2003, în lipsa unei reglementări în acest sens, angajatorii nu au avut cunoştinţă de modul în care o asemenea solicitare trebuia făcută către A.N.O.F.M., fiecare procedând în modalitatea pe care a găsit-o potrivită din perspectiva caracterului lapidar al reglementărilor legale.
Reclamanta a ales modalitatea solicitării trimestriale a repartizării de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, având în vedere toate categoriile de angajaţi ce puteau fi furnizaţi de A.N.O.F.M., iar în speţă nu există nici un fel de probe în sensul că Agenţia ar fi furnizat spre angajare liste cu persoane cu handicap şi s-ar fi refuzat îndeplinirea unei astfel de obligaţii.
Or, raţiunea legii a fost aceea de a garanta, în aplicarea art. 50 din Constituţia României, drepturile persoanelor cu handicap, în sensul îndepărtării barierelor care ar putea apărea la angajarea acestor persoane, aceasta putând fi încălcată numai în momentul în care astfel de persoane ar solicita angajarea şi ar fi refuzate tocmai din cauza handicapului avut.
Prin urmare, conchide recurenta, a considera că aceasta nu poate beneficia de scutirea prevăzută de lege doar pentru că cererea adresată A.J.O.F.M. nu a îmbrăcat o anumită formă, cum a procedat instanţa de fond, echivalează cu a pune mai presus analiza formei raporturilor dintre părţi faţă de fondul acestora.
În susţinerea acestui argument a fost invocată şi o soluţie recentă adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2007.
2.Nelegalitatea sentinţei sub aspectul refuzului anulării măsurilor dispuse prin Dispoziţia nr. 7697 din 28 iulie 2005.
Contrar aprecierilor instanţei de fond, recurenta a susţinut că respectivele măsuri, ce au vizat înregistrarea constatărilor în contabilitate, achitarea debitelor la scadenţă şi înştiinţarea ulterioară a organelor de inspecţie fiscală despre îndeplinirea obligaţiilor stabilite, au un caracter accesoriu faţă de constatările raportului de inspecţie, competenţa de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect anularea lor revenind instanţei care are competenţa de a judeca cererea principală, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Analizând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile recurentei prin prisma prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar şi a principiilor generale aplicabile în materia fiscalităţii relevate de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Înalta Curte reţine că este dat în speţă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 42 şi art. 43 din OUG nr. 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare, agenţii economici care nu angajează persoane cu handicap sau care nu fac dovada că au solicitat trimestrial A.N.O.F.M. repartizarea de persoane aflate într-o atare situaţie, au obligaţia de a plăti la bugetul de stat o contribuţie stabilită conform acestui act normativ.
Raţiunea legii a fost aceea ce a garanta, în aplicarea art. 50 din Constituţia României drepturile persoanelor cu handicap, în sensul îndepărtării barierelor care ar putea apărea la angajarea acestor persoane.
În consecinţă, aceste prevederi legale nu trebuie interpretate excesiv, în sensul că agentul economic datorează plata contribuţiei pentru fondul de solidaritate specială pentru persoanele cu handicap ca urmare a neîndeplinirii cerinţei formale a solicitărilor trimestriale, fiind necesar a se dovedi că pentru perioada supusă controlului A.N.O.F.M. avea în evidenţele sale pentru repartizare persoane cu handicap calificate pentru activitatea respectivului agent economic, în acelaşi sens pronunţându-se instanţa supremă şi prin Decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2007.
A concluziona astfel înseamnă a nesocoti şi principiile generale aplicabile în materie de fiscalitate, relevate şi în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, respectiv principiul certitudinii impunerii, principiul proporţionalităţii şi principiul prevalenţei substanţei asupra formei.
Principiul certitudinii impunerii, care decurge din principiul legalităţii şi al securităţii juridice,implică obligaţia autorităţilor publice de a se asigura că legislaţia este suficient de clară şi previzibilă pentru subiectele de drept cărora li se adresează.
După cum a statuat Curtea Europeană de Justiţie în speţa Halifax (C-225/02), această cerinţă trebuie respectată şi cu mai mare stricteţe în cazul regulilor susceptibile să atragă consecinţe financiare, astfel încât persoanele interesate să poată cunoaşte cu exactitate întinderea obligaţiilor ce li se impun.
În speţă, este indiscutabil faptul că cel puţin pentru perioada 29 iulie 2002-20 mai 2003 sancţionarea societăţii recurente pe motiv că nu ar fi angajat persoane cu handicap constituie o încălcare a acestui principiu, întrucât în absenţa reglementărilor legale cu privire la conţinutul solicitării pentru repartizarea de persoane aflate într-o astfel de situaţie o asemenea cerere putea fi realizată în orice formă.
Principiul proporţionalităţii obligă autorităţile publice să ia numai acele măsuri necesare pentru atingerea obiectivului urmărit. O măsură naţională care condiţionează, în esenţă, dreptul la scutire de la plata unei contribuţii de respectarea unor obligaţii de formă, fără a lua în considerare cerinţele de fond şi, mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau îndeplinite, depăşeşte ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corectă a taxei (CEJ – Speţa Collee – C 146/05).
În baza principiului prevalenţei substanţei asupra formei, relevat şi aplicat de Curtea Europeană de Justiţie în aceeaşi speţă, precum şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2041/2007, autorităţile publice nu pot aduce restrângeri drepturilor individuale sau impune obligaţii pe considerente pur formale, în măsura în care acestea nu sunt dublate de considerente ce ţin de substanţa raporturilor sociale cărora li se adresează.
Stabilirea obligaţiei de plată a contribuţiei la Fondul Special în sarcina recurentei s-a realizat pentru întreaga perioadă supusă controlului, cu nesocotirea acestor principii, în condiţiile în care aceasta a solicitat trimestrial repartizarea unor persoane aflate în căutarea unul loc de muncă, fără ca cererile respective să includă vreo restricţie referitoare la aptitudinile persoanelor solicitate pentru angajare, a angajat efectiv, în perioada 2001-2004, 2598 persoane repartizate şi nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că în evidenţele Agenţiei s-ar fi aflat persoane cu handicap calificate pentru activitatea acesteia, care nu au fost repartizate din cauză că nu s-a formulat o cerere expresă în acest sens.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3), coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, modificându-se în parte sentinţa atacată în sensul admiterii în parte, a acţiunii reclamantei, cu consecinţa anulării pct. 3 al Deciziei nr. 198 din 10 noiembrie 2005 şi, urmare a admiterii contestaţiei formulate de aceasta, se va dispune anularea în parte a deciziei de impunere 7697 din 28 iulie 2005 şi a raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, pentru suma totală de 8.015.591 RON având componenţa evidenţiată în dispozitivul prezentei decizii.
În considerarea dispoziţiilor art. 179 C. proCod Fiscal, pct. 4 al deciziei contestate va fi menţinut, sub acest aspect soluţia adoptată de prima instanţă fiind corectă.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., intimatele-pârâte A.N.A.F. şi D.G.F.P. Galaţi vor fi obligate să-i plătească reclamantei-recurentă suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC M.S. SA Galaţi S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1164 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că:
Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi în consecinţă:
- anulează pct. 3 din Decizia nr. 198 din 10 noiembrie 2005 emisă de intimata-pârâtă A.N.A.F.;
- admite contestaţia reclamantei împotriva deciziei de impunere nr. 7697 din 28 iulie 2005 şi a raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, pe care le anulează, în parte, pentru sumele de 5.543.555 lei, reprezentând contribuţia la fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap; 1.933.629 lei - dobânzi aferente şi 538.407 lei – penalităţi de întârziere.
Menţine pct. 4 al deciziei contestate.
Obligă intimatele-pârâte A.N.A.F. şi D.G.F.P. Galaţi să-i plătească recurentei-reclamante suma de 6.000 lei, cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1146/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1148/2009. Contencios → |
|---|
