ICCJ. Decizia nr. 1175/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1175/2009
Dosar nr. 1078/54/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 174 din 26 iunie 2008, a admis cererea reclamantei SC S.A. SRL formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Administraţia pentru Mediu şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 18845/2007, emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 18945 din 13 noiembrie 2007 emisă de autoritatea pârâtă, s-a stabilit în sarcina reclamantei, cu titlu de obligaţii de plată la Fondul pentru Mediu, incluzând majorările de întârziere, suma de 30.651 lei, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale la sediul contribuabilului în perioada 1 august 2007 – 8 noiembrie 2007, având ca obiect, în principal verificarea îndeplinirii obligaţiei de plată a sumelor datorate la Fondul pentru Mediu, pe perioada 2002-2003.
Instanţa de fond, în raport de prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a analizat sumar starea de fapt în cauză ca şi condiţiile legale impuse pentru suspendarea executării unui act administrativ şi a stabilit că prin executarea deciziei de impunere arătate s-ar crea un prejudiciu material reclamantei, întrucât prin poprirea înfiinţată pe conturile acesteia, în mod cert activitatea sa va fi imposibil de continuat, după cum se va afla şi în situaţia de-a nu-şi putea achita obligaţiile către furnizori, pentru care au fost emise bilete la ordin.
S-a mai arătat că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită în speţă prin împrejurările legate de starea de fapt, de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, fiind puse în discuţie operaţiuni de export şi aplicabilitatea normelor privind plata taxei de mediu, conform Legii nr. 73/2000, raportat la care se invocă prescripţia dreptului de-a mai percepe majorări de întârziere după cum se susţine şi că taxa de mediu a fost deja achitată de beneficiarii importului.
În fine, instanţa de fond a alăturat argumentelor deja expuse şi principiile cuprinse în recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, în sensul că pentru a se evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi raportat la circumstanţele cauzei, se impune suspendarea executării actului, pentru a nu fi create pagube serioase, ce pot avea consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.
Printr-un prim motiv de recurs recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei, apreciind că a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţei. S-a susţinut în acest sens că dată fiind valoarea de 30.651 lei pentru care au fost emise actele atacate, raportat la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu era competentă Curtea de Apel să se pronunţe asupra cererii de suspendare de faţă, după cum nu este competentă să soluţioneze nici acţiunea de fond având ca obiect anularea aceloraşi acte.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond pe motiv că a fost dată cu încălcarea legii şi fără temei legal, în condiţiile în care, greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor imperative cerute pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Recurenta a susţinut că nu au fost probate de către reclamanta- intimată situaţiile de fapt şi condiţiile pe baza cărora se poate aprecia eventualul prejudiciu, produs intimatei după cum nu au fost prezentate nici argumente de natură a răsturna prezumţia de legalitate a actului atacat, elementele reţinute de instanţa de fond nefiind în opinia recurentei de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului atacat.
Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte examinând sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente şi de criticile formulate, reţine că în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia de contencios administrativ, hotărârea atacată, fiind în adevăr, astfel cum a şi susţinut recurenta-pârâtă, dată cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Potrivit art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poată să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, sau după caz până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Instanţa competentă, în sensul textului de lege sus arătat este cea determinată potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce instituie două criterii pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, respectiv criteriul valoric şi criteriul rangului autorităţii emitente.
În cauzele care au ca obiect taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora operează criteriul valoric, potrivit căruia tribunalele judecă acţiunile în care suma contestată este mai mică de 500.000 lei (RON), chiar dacă emitentul actului administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţiile deduse judecăţii este o autoritate centrală.
Cum în cauza de faţă, actul administrativ fiscal a cărui suspendare de executare s-a solicitat, respectiv Decizia de impunere nr. 18945 din 13 noiembrie 2007, a fost emisă pentru suma de 30.651 lei, reprezentând contribuţii la fondul pentru mediu, Înalta Curte reţine că în mod nelegal, Curtea de Apel Craiova s-a considerat competentă a soluţiona cererea de faţă, cu încălcarea competenţei aparţinând Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, căruia trebuia să-i fie trimisă cauza spre soluţionare.
De altfel Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din 19 iunie 2008 instanţa de fond a indicat că va pune în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială în raport de valoare.
Această excepţie nu a mai fost însă pusă în dezbaterea părţilor şi instanţa nu s-a mai pronunţat pe acest aspect.
În fine, la termenul de judecată a recursului de astăzi, chiar reclamanta-intimată a învederat că în prezent fondul litigiului se află pe rolul Tribunalului Dolj, precizând însă că la data soluţionării cererii de suspendare era încă înregistrat la aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Craiova.
Faţă de toate cele mai sus arătate, fiind întemeiat motivul de recurs circumscris prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. , Înalta Curte va admite recursul şi casând sentinţa atacată va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj.
Dată fiind modalitatea de soluţionare a recursului, nu se mai impune examinarea criticilor vizând netemeinicia hotărârii atacate, instanţa competentă urmând a avea în vedere criticile formulate pe acest aspect cu ocazia soluţionării cererii de suspendare a executării deciziei de impunere menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Mediului, Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 174 din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1174/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1177/2009. Contencios → |
|---|
