ICCJ. Decizia nr. 2350/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2350/2009
Dosar nr. 375/35/2008
Şedinţa publică din 5 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 18 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 8232/296/2006, Curtea de Apel Oradea a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC A. SA Satu Mare, seria M07 nr. 1879 din 29 iulie 1997.
Prin sentinţa civilă nr. 212/2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile de inadmisibilitate şi de tardivitate formulate de M.A.D.R. şi de SC A. SA Satu Mare fiind respinsă ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a certificatului sus-menţionat.
Instanţa a reţinut că legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi invocată oricând în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi că nu este necesară procedura prealabilă administrativă. Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că ministerul a respectat procedurile de emitere a actului administrativ prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de HG nr. 834/1991; că terenurile aferente construcţiilor societăţii comerciale sunt necesare desfăşurării activităţii acesteia şi că terenul în litigiu nu se află în curtea casei reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen reclamantul H.J.Z. arătând în esenţă: că în cuprinsul actului este indicată greşit HG nr. 735/1992, în loc de HG nr. 785/1992, act care nu mai era în vigoare la data emiterii certificatului; că terenurile nu erau necesare reclamantei, astfel cum rezultă din expertiza extrajudiciară depusă la dosar; că nu are importanţă împrejurarea dacă terenului se află sau nu în curtea casei reclamantului; că actele depuse de minister nu au fost comunicate reclamantului.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului şi având în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007:
„(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. In acest caz, instanţa constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheierea motivată instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă nici unei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa faţă căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.
(2) Instanţa de contencios administrativ se pronunţă după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
De asemenea, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007:
„(2) Dispoziţiile referitoare la excepţia de nelegalitate şi la garanţiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Instanţa apreciază că dispoziţiile susmenţionate, care permit invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la acte administrative unilaterale cu caracter individual indiferent de data emiterii acestora şi inclusiv pentru cele emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin:
- principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată;
- principiului priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Dispoziţiile legale respective ar face posibilă cenzurarea legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual, cum este cel ce face obiectul prezentului dosar, emis la data de 29 iulie 1997 deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Această posibilitate presupune aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor acestei legi în cazul unui raport juridic care s-a născut, şi-a produs efectele şi s-a consumat sub imperiul unei reglementări anterioare, prin faptul că actul administrativ unilateral cu caracter individual care l-a generat s-a definitivat prin neexercitarea în termenul legal a acţiunii în anulare.
Astfel, dispoziţiile în discuţie permit, pe cale incidentală, controlul de legalitate al actului administrativ unilateral cu caracter individual şi înlăturarea singurelor efecte juridice pe care acesta le poate produce, în speţă, faţă de numărul determinat de subiecte de drept cărora li se adresează şi care aveau posibilitatea legală de a-l contesta în termenul pentru introducerea acţiunii în anulare, termen special prevăzut de legea contenciosului administrativ din raţiuni ce ţin de specificul raporturilor juridice de drept administrativ: prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ şi caracterul executoriu al acestuia.
O asemenea ipoteză juridică permite repunerea pe rolul instanţelor judecătoreşti, în mod repetitiv, fără limită în timp, a controlului de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terţe persoane, care însă au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acţiunii în anulare. Or, înlăturarea efectelor juridice determinate pe care un act administrativ unilateral cu caracter individual le poate produce doar faţă de numărul determinat de subiecte cărora li se adresează are aceleaşi consecinţe ca şi anularea actului respectiv.
Astfel, instanţa consideră că, în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuţie contravin celor două principii constituţionale susmenţionate prin raportare la:
- art. 6 din C.E.D.O. – dreptul la un proces echitabil;
- practica constantă a C.E.D.O. în cauzele tip B.;
principiile statuate prin codul bunei administraţii, aprobat prin recomandarea CM/Rec (2007) 7 a consiliului de miniştri al U.E.;
practica constantă a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din C.E.D.O., înalta Curte apreciază că prin posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual se încalcă dreptul la un proces echitabil cu componentele sale: dreptul la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice.
În mod constant, Curtea de Justiţie de la Luxemburg [în cauzele C-216/82 (hotărârea din 27 septembrie 1983, pct. 5 şi următoarele), C-l88/92 (hotărârea din 9 martie 1994, pct. 10 şi următoarele), C-241/95 (hotărârea din 12 decembrie 1996, pct. 14 şi următoarele), C-178/95 (hotărârea din 30 ianuarie 1997, pct. 15 şi următoarele), C-408/95 (hotărârea din 11 noiembrie 1997, pct. 26 Şi următoarele), C-239/99 (hotărârea din 15 februarie 2001, pct. 28 şi următoarele), C-390/98 (hotărârea din 20 septembrie 2001, pct. 109 şi următoarele), C-346/03 şi C-529/03 (hotărârea din 23 februarie 2006, pct. 30 şi următoarele) a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui un act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al actului respectiv nici chiar pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate.
Având în vedere aceste motive recursul va fi respins, întrucât excepţia de nelegalitate invocată de reclamant este inadmisibilă, astfel încât nu se pot analiza susţinerile din cadrul cererii de recurs.
Prezentele considerentele suplinesc pe cele ale sentinţei atacate, însă instanţa care soluţionează fondul pricinii, în conformitate cu practica judiciară contemporană Legii nr. 29/1990, sub imperiul căreia a fost emis certificatul în discuţie, are posibilitatea să se pronunţe asupra „excepţiei de ilegalitate" a actului în cadrul soluţionării acţiunii civile promovate de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul H.J.Z. împotriva sentinţei civile nr. 212/CA/2008 din 28 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia de comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2349/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2367/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
