ICCJ. Decizia nr. 4068/2009. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4068/2009
Dosar nr. 4222/2/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de14 iulie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.G.C.D., obligarea pârâtului la a-i soluţiona cererea înregistrată sub nr. 980 din 21 februarie 2008, prin care i-a solicitat acestuia să corecteze erorile strecurate în adeverinţa nr. 51/3500/16.07 emisă de pârât, în sensul de a i se stabili un cuantum legal al venitului brut realizat de către un funcţionar public parlamentar în activitate, cu aceeaşi vechime, nivel de salarizare şi funcţie publică şi să emită o nouă adeverinţă care să conţină menţiunile corecte.
Prin sentinţa civilă nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare, cât şi acţiunea introdusă de reclamant, reţinând în acest sens, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, reclamantul avea la dispoziţie un termen de 6 luni de la momentul expirării termenului în care autoritatea pârâtă era obligată să-i răspundă la cerere, termen care a început să curgă de la data de 21 martie 2008 şi expira la data de 21 septembrie 2008. Cum reclamantul a înregistrat acţiunea pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de14 iulie 2008, instanţa a constatat că acesta s-a conformat termenului legal de introducere a acţiunii.
Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut în esenţă că autoritateapublică pârâtă i-a eliberat reclamantului adeverinţa nr. 51/3500 din 16 august 2007în temeiul art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, în vederea recalculării pensiei acestuia pentru limită de vârstă şi vechime integrală.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, pensiile pentru limită de vârstă şi vechime integrală ale celor care au ocupat, cel puţin 4 ani, funcţii corespunzătoare funcţionarului public parlamentar în structurile de specialitate ale Parlamentului se recalculează şi se actualizează în acord cu dispoziţiile alin. (3) şi (5), avându-se în vedere venitul brut lunar al funcţionarului public parlamentar în activitate corespunzător funcţiei avute la data pensionării.
În raport cu aceste dispoziţii legale şi cu înscrisurile existente la dosar, din care instanţa a reţinut că la data pensionării reclamantul ocupa funcţia de expert gr. I A gradaţia 3, s-a constatat că adeverinţa nr. 51/3500 din 16 august 2007 a fost emisă în mod corect, instanţa apreciind că prevederile art. 76 din lege, invocat de reclamant, nu se aplică situaţiei celor care la data intrării în vigoare a legii aveau statutul de pensionar, ci situaţiei persoanelor care erau în activitate şi urmau sau urmează să se pensioneze.
Instanţa a respins şi susţinerile reclamantului privind greşita menţionare în conţinutul adeverinţei a doar 5 ani vechime, în loc de 5 ani şi 6 luni, cât era corect să se menţioneze, apreciind în acest sens că, întrucât prevederile art. 72 din Legea nr. 7/2006 dispun acordarea unui procent de 1% din cuantumul pensiei pentru fiecare an ce depăşeşte vechimea de 14 ani în Parlament, fracţiunile de an nu se iau în calcul, precum şi susţinerile acestuia privitoare la omisiunea din conţinutul acestei adeverinţe a menţiunii referitoare la indemnizaţia egală cu 7 salarii brute lunare, prevăzută de art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, apreciind că legea instituie acest drept exclusiv în favoarea funcţionarilor publici parlamentari, calitate pe care reclamantul nu a avut-o niciodată.
La data de 23 decembrie 2008, reclamantul P.I. a solicitat Curţii de Apel Bucureşti, completarea în condiţiile art. 2812 C. proc. civ., a dispozitivului sentinţei civile nr. 3072 din 12 noiembrie 2008, arătând că instanţa a omis să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe asupra capătului de cerere privind excepţia de nelegalitate invocată împotriva adeverinţei nr. 51/3500 din 16 august 2007, a ordinelor nr. 169/1995 şi nr. 10/1996 ale Secretariatului General.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 14 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de completare dispozitiv formulată de reclamant, reţinând în acest sens faptul că solicitările din această cerere sunt de fapt cereri noi, atâta vreme cât nici prin acţiunea introductivă de instanţă, nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul nu a invocat excepţia de nelegalitate a actelor indicate.
Împotriva celor două sentinţe, reclamantul a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 3041 C. proc. civ. care consacră, în opinia sa, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.
Dezvoltând motivele de recurs invocate, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de fond a omis să pună în discuţia părţilor şi să încuviinţeze, în tot sau în parte, probele indicate în partea finală a cererii de chemare în judecată: proba cu înscrisuri, expertiză, orice alte mijloace de probă pertinente, concludente şi utile cauzei;
2. Obiectul acţiunii a fost calificat în mod greşit ca fiind, în exclusivitate, obligare emitere act, nu şi constatare nulitate absolută şi anulare act administrativ;
3. Nu au fost examinate aspectele circumscrise nesoluţionării cererii de revocare a actului reiterată prin memoriul înregistrat sub nr. 980 din 21 februarie 2008, care nu a mai parcurs în întregime circuitul intern al Camerei Deputaţilor;
4. Prima instanţă a omis să pună în discuţia părţilor excepţia de nelegalitate a adeverinţei nr. 51/3500 din 16 august 2007 şi ordinelor nr. 169 din 17 mai 1995 şi nr. 10 din 10 ianuarie 1996, ambele emise de Secretarul General;
5. Nu au fost avute în vedere notele scrise depuse la 15 octombrie 2008 prin care s-a precizat că informaţiile înscrise în actele de autoritate comunicate ulterior emiterii adeverinţei în discuţie nu corespund realităţii, recurentul considerând că funcţia avută la momentul pensionării nu este alta decât cea deţinută în prezent de d-na director A.G., semnatara adeverinţei nr. 51/3500 din 16 august 2007.
6. Reţinând legalitatea punctului de vedere al intimatului în sensul că indemnizaţia egală cu 7 salarii brute lunare nu poate fi menţionată în adeverinţa eliberată reclamantului, prima instanţă a nesocotit prevederile art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006, modificată prin Legea nr. 221/2007 încuviinţând aplicarea discriminatorie a respectivului act normativ în situaţia funcţionarilor publici parlamentari pensionaţi pentru limită de vârstă anterior intrării în vigoare a acestuia.
7. Au fost nerespectate principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, care garantează egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor şi asigură înfăptuirea actului de justiţie, în deplină legalitate, întrucât considerentele care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate nu au avut în vedere şi înscrisurile depuse de contestator, aflate din abundenţă la dosarul cauzei.
Analizând actele dosarului, motivele de nelegalitate invocate de recurent şi, examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
I. Întrucât art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4 ale aceluiaşi text, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În speţă, incidenţa acestui motiv de nelegalitate a hotărârii nu poate fi reţinută deoarece:
1. Principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 C. proc. civ. obligă instanţa să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acţiunii şi, în funcţie de această calificare, să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, urmând a se pronunţa, în toate cazurile, numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Raportat la conţinutul acţiunii introductive de instanţă şi la argumentele invocate în justificarea acestui demers judiciar, în condiţiile în care adeverinţa al cărei conţinut l-a nemulţumit pe reclamant nu constituie un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind un act preparator, pe baza căruia se emite, în regim de putere publică, actul de reactualizare a pensiei, prima instanţă, respectând aceste dispoziţii procedurale, în mod corect s-a considerat legal investită cu o acţiune împotriva unui act administrativ asimilat, constând în refuzul pretins nejustificat de soluţionare a unei cereri ce a vizat reverificarea modului de stabilire a cuantumului pensiei de serviciu şi emiterea unei noi adeverinţe cu conţinutul dorit de reclamant.
2. Întrucât reclamantul a fost prezent la termenul de judecată din 1 octombrie 2008, iar ulterior a depus şi concluzii scrise la dosar, fără a stărui în administrarea altor probe, care au fost indicate generic în acţiune – expertiză, orice alte probe utile – nu se poate reţine că, apreciind suficiente actele depuse la dosarul şi condiţiile în care se examinează caracterul nejustificat al refuzului pretins practicat de o autoritate, respectiv numai prin raportare la prevederile legale, la drepturile şi libertăţilor cetăţenilor, prima instanţă ar fi săvârşit o neregularitate procedurală sau ar fi încălcat principiile fundamentale care guvernează procesul civil.
3. Excepţia de nelegalitate privind aceeaşi adeverinţă, precum şi două acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv Ordinul nr. 169/1995 emis de S.G.C.D. prin care s-a dispus reîncadrarea în funcţii, grade şi trepte profesionale potrivit statului de funcţii (anexele 1-22) şi Ordinul nr. 10/1996 privind încetarea activităţii reclamantului prin pensionare pentru limită de vârstă, nu a fost invocată în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterior soluţionării fondului, astfel încât în mod corect s-a concluzionat, prin sentinţa nr. 106/14 ianuarie 2009, că solicitările din cererea de completare a hotărârii sunt cereri noi, nededuse judecăţii până la data pronunţării, care nu se încadrează în sintagma „capete de cerere principale sau accesorii", ori „cereri conexe sau incidente", în sensul dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ.
Instanţa supremă s-a pronunţat de altfel, în mod constant, în sensul înlăturării aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a acesteia.
Prin urmare, nici din această perspectivă, raportat la obiectul acţiunii determinat în condiţiile anterior arătate, nu se poate reţine încălcarea drepturilor procesuale ale reclamantului. Examinarea pretenţiilor acestuia privind echivalarea unor funcţii, ca urmare a transformărilor succesive survenite şi recalcularea pensiei în raport de acestea constituie atributul exclusiv al instanţei specializate în conflicte de muncă şi asigurări sociale, dacă este legal sesizată cu o contestaţie împotriva actului emis pe baza adeverinţei în discuţie, instanţă care poate examina pe cale incidentală şi aspectele circumscrise pretinsei nelegalităţi a celor două ordine, în condiţiile unanim admise în doctrină şi jurisprudenţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
II. Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut.
III. Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute cu putere de lege între părţile contractante.
Acest motiv de modificare a unei hotărâri priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic", instanţa îi schimbă „natura" sau „înţelesul". Dacă însă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau conţinutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs pe temeiul art. 304 pct. 8.
În speţă, nu s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau conţinutului unui act juridic circumscris dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., judecătorul fondului pronunţându-se, în limitele investirii, asupra unei acţiuni grefate pe un pretins refuz nejustificat de soluţionare a memoriului prin cares-a solicitat reverificarea modului de stabilire a veniturilor pe baza cărora se stabileşte pensia de serviciu, în condiţiile art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, cercetarea erorilor materiale din adeverinţa nr. 51/3500 din 16 august 2007 şi eliberarea unei noi adeverinţe având conţinutul dorit de reclamant.
IV. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.
În înţelesul Legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere implică, potrivit art. 2 lit. i), exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu soluţiona cererea.
Excesul de putere este definit, prin art. 2 lit. n) din acelaşi act normativ, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acţiunii într-o atare situaţie este condiţionată de existenţa unui refuz explicit de rezolvare, exprimat cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţilor administraţiei publice.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale, nereprezentând, în mod automat, un astfel de refuz.
Stabilirea conţinutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii emitente, care trebuie exercitată însă cu respectarea normelor legale în vigoare.
În speţă, prin adresele nr. 3781 din 21 septembrie 2007 şi 51/2152 din 16 iulie 2008, autoritatea emitentă a comunicat reclamantului motivele pentru care nu este posibilă eliberarea unei noi adeverinţe, precum şi faptul că, în privinţa pretenţiilor privind stabilirea şi plata efectivă a îndemnizaţiei egală cu 7 salarii lunare brute, prevederile Legii nr. 7/2006 nu se pot aplica retroactiv.
Procedând la examinarea conţinutului adresei în discuţie, prin prisma actelor dosarului, prima instanţă a concluzionat în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, avându-se în vedere funcţia avută de reclamant la data pensionării, respectiv expert gr. I A gradaţia 3, evidenţiată ca atare în carnetul de muncă.
Dispoziţiile art. 76 din lege sunt aplicabile numai persoanelor aflate în activitate la data intrării în vigoare a acesteia, care ocupă însă la data pensionării, survenită evident ulterior respectivei date, o altă funcţie sau ocupaţie, cum corect a reţinut judecătorul fondului.
Raportat la principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de Constituţie, nu poate fi reţinută nici nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006. În sensul acestor dispoziţii legale, de prevederile art. 71 alin. (1) nu pot beneficia decât funcţionarii publici parlamentari şi personalul prevăzut la art. 5 alin. (3) al căror raport de serviciu sau de muncă încetează din motive neimputabile, în condiţiile art. 62 lit. d) şi art. 64, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indemnizaţia respectivă nefiind, de altfel, de natură a influenţa în vreun mod stabilirea cuantumului pensiei de serviciu.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva celor două hotărâri pronunţate de prima instanţă în Dosarul nr. 422/2/2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinţei civile nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 şi împotriva sentinţei civile nr. 106 din 14 ianuarie 2009 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4054/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4089/2009. Contencios → |
|---|
