ICCJ. Decizia nr. 4029/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4029/2009
Dosar nr. 9878/1/2007
Şedinţa publică din 1 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4099 din 25 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de aplicare a sancţiunii prevăzute de art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca nefondată şi a respins recursul declarat de reclamanta O.R. împotriva sentinţei civile nr. 3701 din 20 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, reclamanta O.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.T.C.T. şi SC C.N.T.A.T. SA, anularea Ordinului M.T.C.T. nr. 38/2005 prin care reclamanta a fost eliberată din funcţia de director general al SC T. SA, reintegrarea în funcţia deţinută anterior actului contestat şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale actualizate, de la data emiterii ordinului până la reintegrarea sa efectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 3689 din 26 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SC C.N.T.A.T. SA, a admis contestaţia formulată de reclamantă şi a dispus anularea ordinului contestat cu obligarea pârâtului M.T.C.T. să o reintegreze pe contestatoare pe funcţia deţinută anterior.
Totodată, a obligat pe pârâta SC C.N.T.A.T. SA să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă a reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii M.T.C.T. şi SC C.N.T.A.T. SA.
Prin Decizia nr. 1814/ R din 22 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis recursurile pârâţilor, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe spre competentă soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 3701 din 20 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că actul administrativ a cărui anulare se cere are caracter individual şi pentru a fi dedus judecăţii pe calea contenciosului administrativ trebuia parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, structurându-şi motivele de recurs în două critici ce vizează în primul rând competenţa materială a instanţei de fond şi în al doilea rând modul de soluţionare a excepţiei lipsei procedurii prealabile.
A menţionat că în mod eronat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, a apreciat că litigiul trebuie soluţionat de instanţa de contencios administrativ deoarece ordinul atacat este exceptat de la controlul instanţei de contencios administrativ, fiind guvernat de normele cuprinse în dreptul muncii.
În al doilea rând, recurenta a arătat că ordinul contestat este un act administrativ jurisdicţional şi poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ competentă, îndeplinirea procedurii prealabile nefiind obligatorie.
Prin întâmpinări, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că motivul de recurs referitor la competenţa materială a instanţei de contencios administrativ a fost soluţionat irevocabil de instanţa civilă şi că ordinul atacat este un act administrativ tipic, fiind obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile.
În faţa instanţei de recurs, recurenta a ridicat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (4) din HG nr. 367/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor în raport cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, excepţie la care ulterior a renunţat.
Intimata SC C.N.T.A.T. SA a solicitat sancţionarea recurentei potrivit art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., considerând că aceasta a invocat excepţia de nelegalitate cu rea credinţă, cu scopul tergiversării soluţionării recursului.
În motivarea hotărârii pronunţate în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte cererea intimatei SC C.N.T.A.T. SA de sancţionare a recurentei potrivit art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanţa supremă a reţinut că în cauză nu există elemente care să contureze reaua-credinţă a recurentei, deoarece aceasta nu a urmărit tergiversarea soluţionării recursului şi în consecinţă, cererea de aplicare a sancţiunii a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la motivul de recurs referitor la competenţa materială a instanţei de fond, Înalta Curte a reţinut că acest motiv nu poate fi examinat deoarece chestiunea a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi repusă în discuţie pentru că prin Decizia nr. 1848/R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit în mod irevocabil competenţa materială a instanţei de contencios administrativ.
De asemenea, se reţine şi corecta stabilire a competenţei materiale având în vedere că actul contestat este un act administrativ de autoritate.
Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs, instanţa de control judiciar a apreciat că ordinul contestat este un act administrativ tipic, fiind emis în executarea prevederilor art. 12 alin. (4) din HG nr. 412/2004 privind organizarea şi funcţionarea M.T.C.T. şi a art. 7 din OG nr. 45/1997 privind înfiinţarea SC C.N.T.A.T. SA.
A mai reţinut că recurenta a încheiat cu societatea comercială un contract de performanţă ale cărui prevederi relevă că numirea şi eliberarea din funcţie a directorului general al societăţii comerciale se realizează prin acte administrative de autoritate iar nu prin acte specifice dreptului muncii.
Instanţa de recurs a constatat că din cuprinsul actului atacat rezultă că acesta nu este un act de concediere, ceea ce înseamnă că nu poate fi examinat din perspectiva legislaţiei muncii şi că jurisprudenţa invocată de recurentă nu este relevantă deoarece se referă la situaţii diferite de litigiul din prezenta cauză.
Instanţa supremă a statuat că ordinul contestat nu este un act administrativ - jurisdicţional întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 şi, prin urmare, nu este incident art. 6 alin. (2) din legea menţionată.
S-a mai reţinut că trimiterile recurentei la Statutul funcţionarilor publici sunt nefondate deoarece aceasta nu are calitatea de funcţionar public.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că Ordinul nr. 38/2005 este un act administrativ de autoritate, individual, care poate fi supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, numai după parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare O.R., ce a fost întemeiată în drept, iniţial, pe dispoziţiile art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Motivele contestaţiei în anulare vizează, în esenţă, faptul că instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de recurs, de casare a hotărârii, respectiv cel potrivit căruia sentinţa nr. 3701/2006, recurată, a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, apreciindu-se de contestatoare că sunt incidente dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
Se arată că greşita calificare a raportului juridic dedus judecăţii prin hotărârea intermediară a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv Decizia nr. 1848/2006 şi refuzul Înaltei Curţi de a examina motivul de recurs sub acest aspect a avut drept consecinţă o încălcare gravă a regulilor de competenţă materială, de ordine publică.
Se precizează că litigiul dedus judecăţii trebuia calificat ca un litigiu de muncă şi în consecinţă, judecat de Tribunalul Bucureşti, secţia specializată de conflicte de muncă şi asigurări sociale, fiind aduse argumente în susţinerea acestei teze, cu referire şi la unele opinii ale doctrinei în materia dreptului muncii.
C.N.T.A.R.T. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea contestaţiei în anulare, arătând că prin Decizia atacată instanţa supremă a analizat motivul de recurs care viza necompetenţa secţiei de contencios administrativ ce a soluţionat litigiul în fond, astfel că nu poate fi vorba de omisiunea de a cerceta acest motiv de recurs cât timp a şi fost confirmată soluţia Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă competentă material.
M.T., prin întâmpinarea formulată, a solicitat, în esenţă, respingerea contestaţiei, ca nefondată, întrucât instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de reformare cu care a fost investită, respingând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Contestatoarea a formulat o cerere prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.
Recursul declarat de O.R. împotriva acestei încheieri a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 431 din 18 mai 2009 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior, aceeaşi contestatoare a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 319 alin. (1) C. proc. civ., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie.
Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu această excepţie ca inadmisibilă.
Analizându-se contestaţia în anulare formulată de O.R. împotriva deciziei nr. 4099 din 25 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de motivele invocate se apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Deşi iniţial contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 317 şi 318 C. proc. civ., ulterior, în motivarea acesteia nu se precizează punctual considerentele pentru care aceste dispoziţii sunt incidente în cauză.
Dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu pot fi reţinute întrucât litigiul s-a judecat cu îndeplinirea tuturor cerinţelor legii în ceea ce priveşte procedura de chemare în judecată, fapt de altfel recunoscut şi necontestat de părţile implicate în litigiu.
Nici prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că se poate formula contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză.
Instanţa de recurs, fără putinţă de tăgadă a analizat motivele de recurs invocate de recurentă, implicit pe cel care a vizat faptul că sentinţa nr. 3701/2006 recurată a fost pronunţată de o instanţă de judecată necompetentă material.
Confirmarea soluţiei primei instanţe de către instanţa de recurs cât şi cele reţinute în considerentele deciziei contestate, în sensul că „în mod corect competenţa a fost stabilită în favoarea instanţei de contencios administrativ, fiind atrasă de natura actului juridic dedus judecăţii: act administrativ de autoritate", conduc la concluzia că acest motiv al contestaţiei în anulare nu poate fi reţinut datorită faptului că instanţa nu mai poate fi chemată din nou să se pronunţe asupra aceleiaşi competenţe analizate, implicit asupra soluţiei deja adoptate.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât contestaţia în anulare este o cale de retractare, iar nu de reformare.
Nici dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi reţinute ca incidente cauzei întrucât aceste prevederi trebuie interpretate în coroborare cu cele ale art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a respins, ca neîntemeiate, motivele invocate în temeiul înscrisurilor care au existat în dosar, astfel că reexaminarea aceloraşi motive în cadrul contestaţiei în anulare nu este admisibilă, neputând fi încălcat principiul puterii lucrului judecat.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., întrucât nu a fost invocată vreo greşeală materială în ceea ce priveşte hotărârea instanţei de recurs.
Nu pot fi reţinute argumentele contestatoarei în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ., întemeiată pe considerentul că instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii, respectiv primul motiv de recurs invocat.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din considerentele deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007, care constituie obiectul contestaţiei în anulare, rezultă faptul că instanţa de recurs a analizat criticile aduse de recurenta-contestatoare sentinţei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 5, 8 şi respectiv art. 3041 C. proc. civ.
Chiar în situaţia în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentei, este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.
În literatura şi practica judiciară, se face constat deosebirea între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinul acestor motive.
Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurentă, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
Instanţa de recurs, este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare şi să răspundă printr-un considerent comun.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea dorindu-se în realitate, o rejudecare a recursului.
Este evident că instanţa de recurs în considerentele deciziei nr. 4099/2007 a examinat primul motiv de recurs referitor la competenţa materială a primei instanţei invocat de recurenta-contestatoare, statuând pe de o parte că, prin Decizia nr. 1848/R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă şi trecută în puterea lucrului judecat, a fost dezlegată problema de drept referitoare la competenţa materială a instanţei care va soluţiona litigiul. Pe de altă parte, expres s-a arătat că această competenţă a fost corect stabilită în favoarea instanţei de contencios administrativ, dată fiind natura administrativă a actului contestat, nefiind vorba în cauză de raporturi juridice de dreptul muncii care să determine examinarea cauzei prin prisma legislaţiei muncii.
Mai mult, sunt lipsite de temei legal susţinerile contestatoarei în sensul că instanţa, prin Decizia contestată nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate împotriva „deciziei intermediare".
Instanţa de recurs nu avea cum să analizeze legalitatea deciziei nr. 1848/R/2006 întrucât nu a fost investită cu vreo cale de atac împotriva acesteia. Efectele acestei decizii irevocabile ar fi putut fi înlăturate, poate, doar prin admiterea unor căi extraordinare de atac promovate şi admise împotriva acesteia, ori, acest lucru nu a fost probat prin înscrisurile existente la dosarul cauzei.
În concluzie, contestaţia în anulare este neîntemeiată avându-se în vedere toate aceste considerente.
De altfel, această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental". De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În concluzie, avându-se în vedere cele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.R. împotriva Deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4017/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4039/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
