ICCJ. Decizia nr. 4071/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4071/2009
Dosar nr. 7224/2/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 920 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de SC I.M. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu M.A.D.R. şi având ca obiect obligarea pârâtului să-şi respecte obligaţiile asumate prin contractul de ajutor financiar din 6 februarie 2008 încheiat de părţi, în sensul ca pârâta să-i acorde suma de 167.298,2 lei (echivalentul a 49.995 euro) pentru proiectul „Dotarea laboratoarelor de cercetare, aplicaţii, controlul calităţii produselor fizico - chimice şi microbiologice", vizând societatea reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat, în esenţă, că nu există un refuz nejustificat al pârâtei de a respecta clauzele contractuale, întrucât reclamanta nu mai are un drept recunoscut de lege, vătămat, întrucât ea a primit suma maximă de care putea beneficia conform HG nr. 1557/2002 şi anume 50.000 euro.
A constatat instanţa că, pe baza art. 7 alin. (2) din HG nr. 1557/2002, reclamanta a încheiat cu pârâtul un prim contract în anul 2006, pentru proiectul „Dotarea laboratoarelor de cercetare, aplicaţii, controlul calităţii şi microbiologic" pentru societatea reclamantă, aceasta primind o finanţare de 45.605 euro.
A mai constatat instanţa că părţile au încheiat un al doilea contract, în anul 2008 - cel menţionat în cauza de faţă - dar că, pentru executarea lui, societatea nu mai avea dreptul la finanţare decât în limita a 4.396 euro (ca diferenţă dintre: suma limită maximă legală de 50.000 euro şi suma deja primită pentru primul contract, 45.605 euro) sumă pe care a şi primit-o la 31 octombrie 2008.
În fine, a statuat instanţa că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile HG nr. 108/2006, în speţă nefiind vorba de un sprijin financiar cu titlu de ajutor de stat sub un prag de natură a înlătura obligaţia de notificare a lui la Consiliul Concurenţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, recurenta susţine, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- că dispoziţiile art. 9 din HG nr. 1557/2002 au stat la baza încheierii ambelor contracte de ajutor financiar, din 2006 şi 2009, cerinţa ca fiecare contract să fie sub valoarea de 50.000 euro fiind îndeplinită conform aceluiaşi text;
- că ultimul contract (din 2008) îndeplineşte toate condiţiile legale pentru a beneficia de plata, de sine stătătoare, a sumei de 49.995 euro, un argument probator fiind „Nota de constatare" din 31 iulie 2008, din care rezultă că pârâtul, la data încheierii celui de-al doilea contract, cunoştea situaţia că reclamanta mai primise un ajutor financiar (pentru primul contract);
- că pârâtul, invocând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din HG nr. 108/2006, a acceptat ca reclamanta să înceapă un alt proiect costisitor, dar ulterior a refuzat acordarea ajutorului pentru acesta;
- că întregul proiect din anul 2008 a valorat peste 100.000 euro, sumă alocată de reclamantă şi care, conform procedurii de finanţare, trebuia suportată în proporţie de 50% de finanţator, şi virată ulterior în contul beneficiarului.
Recursul nu se fondează.
Prima problemă juridică în speţă este cea a interpretării dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din HGnr. 1557/2002.
În economia acestui act normativ, art. 7 reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar pentru proiectele care asigură creşterea competitivităţii produselor agroalimentare (ca obiectiv component al „Sistemului de susţinere şi promovare a exportului cu finanţare de la bugetul de stat" şi stabilit în anexă 1 capitolul pct. 4 la OUG nr. 120/2002).
Alin. (1) al art. 7 se referă la condiţiile de eligibilitate pentru -proiectele care asigură creşterea competitivităţii produselor agroalimentare, făcând trimitere la enumerarea acestor condiţii din art. 4.
Alin. (2) al art. 7 prevede suma maximă acordată unui agent economic: 50.000 euro, fără a prevedea expres că acest plafon este valabil per proiect sau anual.
Chiar dacă s-ar raporta acest text la dispoziţiile art. 9 din hotărâre, nu se poate opera o extindere a înţelesului art. 7 alin. (2), întrucât dispoziţiile art. 9 se referă la limitarea sprijinului financiar pentru un singur proiect, într-un an, iar nu la valoarea maximă a unui proiect.
Ca urmare, înţelesul art. 7 alin. (2) rămâne acela că un agent economic chiar dacă va prezenta în fiecare an câte un singur proiect, pe timp de doi sau trei ori mai mulţi ani, nu va putea primi, în total, mai mult de 50.000 euro.
A doua problemă juridică în speţă este aceea a forţei obligatorii a contractului din anul 2008, mai exact a clauzei 2.3 privind valoarea finanţării de 49.993 euro, prin raportare la actul normativ mai sus analizat şi având în vedere că, în contractul din anul 2006, aceeaşi clauză prevedea o valoare de 50.000 euro.
În fapt aceste clauze, prin conţinutul lor, au condus-o pe recurentă la raţionamentul că plafonul maxim de 50.000 euro este valabil per contract anual, iar nu pentru valoarea totală a contractelor încheiate doi sau mai mulţi ani succesiv.
Soluţia acestei probleme nu poate fi decât în spiritul dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din hotărâre, care nu disting, în privinţa plafonului, prin raportare la fiecare contract, dar şi în spiritul dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, la litigiilor legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ se va avea în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.
Problema dacă şi în ce măsură ministerul finanţator, ca semnatar al contractului din 2008, este răspunzător faţă de recurenta societate beneficiară pentru a-i fi creat convingerea sau aşteptarea greşită că este îndreptăţită la o finanţare de 50.000 euro per contract excede cauzei de faţă, dar nu exclude posibilitatea contractantei de a-şi valorifica dreptul la eventuale daune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.M. SRL împotriva sentinţei civile nr. 920 din 5 martie 209 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4066/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4079/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
