ICCJ. Decizia nr. 4169/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4169/2009
Dosar nr. 1465/2/2009
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., suspendarea raportului de inspecţie fiscală nr. 18318 din 17 decembrie 2008 şi a deciziei de impunere nr. 438din 17 decembrie 2008,cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat de către pârâta, s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 447.387 lei, reprezentând T.V.A. aferent serviciilor prestate şi facturate (considerat nedeductibil), precum şi la penalităţi în cuantum de 489.467 lei.
Reclamanta a apreciat că prin măsura dispusă de către pârâtă se ajunge la situaţia unei duble achitări a T.V.A., atât de către societăţile prestatoare (prin colectarea de T.V.A.), cat şi de către SC M. (prin refuzul deducerii), încălcându-se principiile statuate de art. 145 Cod Fiscal, respectiv principiul neutralităţii T.V.A. şi cel al neîngrădirii dreptului de deducere.
În şedinţa publică din data de 31 martie 2009, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 1368 din 31 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală, şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 438 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.A.M.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, că inadmisibilitatea, unei acţiuni poate interveni numai atunci când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condiţiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, situaţii regăsite în cauză.
Instanţa de fond a considerat inadmisibilă acţiunea în suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală, întrucât acesta nu are natura unui act administrativ fiscal, astfel cum este definit prin OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din OG nr. 92/2003, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
În cauză, raportul de inspecţie fiscală nu dă naştere prin el însuşi la vreo obligaţie fiscală în sarcina reclamantei, ci este un act premergător deciziei de impunere, pe care o fundamentează.
Reclamanta în susţinerea capătului de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală înregistrată sub nr. 438 din 17 decembrie 2008, a invocat faptul că organele de control „în mod eronat şi fără a invoca un temei real de drept au respins dreptul de deducere a T.V.A. aferent serviciilor informatice, serviciilor de resurse umane, serviciilor de consultanţă şi serviciilor de închiriere", încălcându-se totodată, principiile neutralităţii T.V.A. şi al neîngrădirii dreptului de deducere.
Instanţa a mai reţinut că simplele afirmaţii ale reclamantei cu caracter de generalitate în sensul celor învederate, nu sunt prin ele însele de natură a concluziona în sensul îndeplinirii primei condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului bine justificat, de vreme ce acesta se analizează prin prisma abuzului evident al organului fiscal sau printr-o încălcare a legii, aspecte care nu se regăsesc în speţă.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta SC M. SA Bucureşti, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că aprecierile instanţei de fond, în sensul că nu a fost dovedit un „abuz evident" din partea organului fiscal sau/şi „o încălcare evidentă a legii" sunt de natură a extinde în mod nepermis cadrul impus de legiuitor pentru cererile de suspendare a executării.
Recurenta susţine că avea obligaţia, potrivit legii, să dovedească cazul bine justificat prin îndoiala asupra legalităţii deciziei de impunere şi instanţa avea obligaţia să pipăie fondul cauzei, şi să analizeze îndeplinirea condiţiilor, şi nu să analizeze legalitatea sau nelegalitatea actului atacat.
Instanţa investită cu fondul cauzei este singura competentă să analizeze actul administrativ prin prisma unui evident „abuz al organului fiscal" sau/şi „printr-o încălcare a legii".
Recurenta susţine că a făcut dovada cazului bine justificat arătând instanţei că, respingând în mod arbitrar dreptul societăţii de deducere T.V.A., organele de control au încălcat în mod flagrant principiile fundamentale aplicabile în materie fiscală: principiul neutralităţii T.V.A. (T.V.A.-ul nu reprezintă un cost pentru persoanele care se bucura de dreptul de deducere); principiul neîngrădirii dreptului de deducere.
Totodată, recurenta mai arată că, în mod legal şi temeinic, a atras atenţia instanţei şi asupra gradului mare de complexitate a actului administrativ atacat.
Instanţa de fond analizează în considerentele hotărârii atacate exclusiv aşa-zisa neîndeplinire a condiţiei cazului bine justificat, fără a face vreo referire la îndeplinirea sau neîndeplinirea celei de a II-a condiţii, respectiv iminenţa producerii unei pagube.
Recurenta consideră că instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste aspecte şi nici de faptul că o eventuală procedură de executare silită asupra societăţii ar avea drept efect direct blocarea activităţilor comerciale, ducând la punerea în imposibilitate de plată faţă de alţi furnizori, salariaţi ori creditori şi imposibilitatea prezentării la licitaţii în vederea obţinerii contractelor necesare desfăşurării activităţii.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a apreciat că simplele afirmaţii ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate instanţa de fond, motivat şi argumentat a indicat că nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond că nici cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa acestei curţi, afirmaţia în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii acestei cerinţe.
De asemenea, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că aspectul menţionat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri nu a fost dovedit.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1368 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 4167/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4172/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
---|