ICCJ. Decizia nr. 4186/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4186/2009
Dosar nr. 1800/1/200.
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 730 din 11 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SRL împotriva sentinţei civile nr. 136 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei, formulată în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj şi A.N.A.F. având ca obiect anularea Deciziei nr. 165 din 22 iunie 2007 emisă de A.N.A.F.; anularea procesului-verbal FN din 31 martie 2005 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.2003 din 31 martie 2005, precum şi a Deciziei de impunere nr. 2003 din 31 martie 2005 cu consecinţa exonerării de la plata sumei de 70.243.016.289 lei şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia pronunţată Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond în mod corect a considerat că nu se poate investi cu soluţionarea fondului contestaţiei asupra sumei de 6.905.906 lei, deoarece organul de soluţionare a contestaţiei nu a dat o soluţie pe fond, ci a trimis capătul de cerere spre reanalizare.
Astfel, recurenta-reclamantă, până la reanalizarea situaţiei, nu poate afirma că datorează această sumă de bani.
În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, dat fiind „dezinvestirea" instanţei de fond, instanţa de recurs a constatat că recurenta-reclamantă a sesizat instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o contestaţie privind ambele capete de cerere (112.789 lei plus 6.905.906 lei), iar competenţa în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004 aparţine Curţii de Apel.
S-a mai apreciat că instanţa de fond nu s-a dezinvestit în ceea ce priveşte suma de 6.905.906 lei, ci a considerat, în mod corect, că reclamanta nu poate contesta fondul sumei, cât timp nici organul ce a soluţionat contestaţia nu s-a pronunţat încă pe acest aspect.
Întrucât recurenta-reclamantă a recunoscut că a revândut uleiurile minerale în starea în care se găseau, rezultă că aceste produse nu au fost utilizate de către societate în scop industrial, aşa cum prevede OUG nr. 158/2001.
De aici rezultă că nici recurenta nu avea calitatea de utilizator final şi nu s-a făcut dovada că persoanele fizice aveau această calitate, de utilizatori finali.
Revânzarea cu amănuntul a produselor către persoane fizice nu corespunde facilităţii prevăzute de lege pentru scutirea de la plată a accizelor, deoarece nu reprezintă o utilizare în scop industrial.
Împotriva deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recurenta-reclamantă, SC P. SRL Craiova, a formulat contestaţie în anulare.
Contestatoarea arată că instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare, fiind astfel îndeplinite dispoziţiile art. 318, alin. (1), teza a II-a C. proc. civ.
Se mai susţine că instanţa de recurs nu a analizat criticile şi nu a avut în vedere susţinerile formulate cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din OUG nr. 158/2001 privind regimul accizelor, art. 28 lit. j) din OUG nr. 158/2001 privind regimul accizelor, art. 27 (2), (12) din OUG nr. 158/2001 art. 18 alin. (2) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, art. 15 alin. (2) din Norma metodologică din 20 februarie 2002 de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2001 privind regimul accizelor, acestea negăsindu-şi tratarea detaliată în considerentele hotărârii atacate.
Din motivarea instanţei de recurs, rezultă că aceasta şi-a format convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii în raport de faptul că recurenta nu a utilizat produsele în scop industrial, nu are calitatea de utilizator final, şi nici nu a făcut dovada că persoanele fizice ar fi avut calitatea de utilizator final.
Aşa cum rezultă din cererea de recurs, reclamanta SC P. SRL a criticat tocmai interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din OUG nr. 158/2001 prin raportat la dispoziţiile art. 27 lit. j) din OUG nr. 158/2001, susţinând faptul că în condiţiile în care produsul comercializat nu era ulei mineral supus accizării, acesta era un produs neaccizabil, şi nu scutit de la plata accizelor.
Ori, în situaţia în care instanţa de recurs ar fi examinat motivele de modificare invocate de recurenta-reclamantă, ar fi constatat netemeinicia actelor de control fiscal cu consecinţa exonerării acesteia de la plata debitului fiscal în cuantum de 112.787 lei, reprezentând accize, penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente accizelor şi TVA, penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente TVA, pentru perioada octombrie 2003-decembrie 2003.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus citate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC P. SRL Craiova, împotriva deciziei nr. 730 din 11 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4184/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4192/2009. Contencios → |
|---|
