ICCJ. Decizia nr. 4193/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4193/2009
Dosar nr. 5280/2/200.
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.D. SA a solicitat anularea măsurii dispusă de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor de a refuza emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 37.352 mp, situat în Bucureşti, şi obligarea pârâtului la emiterea certificatului solicitat în baza documentaţiei prevăzute de art. 5 din HG nr. 834/1991.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a refuzat nejustificat să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în condiţiile în care sunt aplicabile prevederile cuprinse în legislaţia specială privind privatizarea, iar prin HG nr. 605/2004 prin care s-a înfiinţat SC R.D. SA s-a prevăzut obligativitatea majorării capitalului social cu valoarea terenului respectiv.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pârâtul a arătat că actul atacat nu are caracter de act administrativ, iar în susţinerea celei de-a doua excepţii, a arătat că după cedarea acţiunilor pe care le-a deţinut la SC R.D. SA, pârâtul nu mai are calitatea de minister de resort şi deci nu mai poate emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că prin Ordinul nr. 166 din 8 octombrie 1991 al Ministerului de Interne, terenul a fost transmis din administrarea acestui minister în patrimoniul reclamantei ulterior înfiinţării acesteia ca regie autonomă, şi că potrivit art. 3 din HG nr. 834/1991 societăţile comerciale nu pot dobândi terenuri aflate în proprietatea publică a statului, situaţie în care se află şi terenul în discuţie.
A mai menţionat că reclamanta a dovedit lipsă de interes deoarece de la data constituirii comisiei pentru evaluarea terenului, în anul 2004 şi până la sfârşitul anului 2007 nu a întreprins nici un demers pentru obţinerea certificatului pretins.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 10 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului prevăzut de HG nr. 834/1991 în baza documentaţiei depuse de reclamantă, pentru terenul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a statuat că documentul pe care-l atacă reclamanta este de fapt o adresă în care se exprimă explicit refuzul pârâtului de a emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. S-a considerat irelevant faptul că actul administrativ nu poate fi un principiu cenzurat pe calea contenciosului administrativ deoarece cel de-al doilea capăt al cererii priveşte obligarea pârâtului la emiterea certificatului, ceea ce presupune analiza pe cale judiciară a refuzului exprimat prin documentul respectiv.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, instanţa de fond a reţinut că acesta are calitatea de minister de resort al reclamantei, în sensul art. 5 din HG nr. 834/1991, întrucât aceasta desfăşoară activităţi de cercetare şi producţie pentru dotarea forţelor de ordine publică iar pe de altă parte activitatea unei societăţii comerciale cu capital integral privat poate fi reglementată sau supravegheată de stat.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că argumentul pârâtului în sensul că nu are calitate de minister de resort nu poate fi luat în considerare pentru aceleaşi motive avute în vedere la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Referitor la regimul juridic al terenului, în raport de adresele nr. 331.143 DML din 29 septembrie 2003, s-a statuat că terenul situat în Bucureşti, nu figurează în anexa la HG nr. 45/2003 pentru aprobare inventarului bunurilor din domeniul public al statului iar ulterior acestei adrese pârâtul nu a administrat nici o dovadă că terenul a intrat legal în domeniul public al statului. Potrivit aceleiaşi adrese reclamanta nu avea în administrare bunuri aflate în domeniul public al statului.
Prin urmare dat fiind şi faptul că documentaţia depusă de reclamantă a fost avizată, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a emite certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul menţionat, şi pe cale de consecinţă a fost obligat de a emite acest certificat reclamantei.
Împotriva sentinţei nr. 517/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I.
În susţinerea acestui motiv de recurs recurentul arată, în esenţă, că nu mai are calitatea de minister de resort pentru intimata-reclamantă încă din anul 2005, dată de la care nu mai deţine nici o acţiunea la SC R.D. SA. Prin urmare nu putea proceda la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a imobilului în discuţie întrucât legiuitorul a stabilit obligaţia emiterii acestor certificate în sarcina ministerelor de resort ce au această calitate la data emiterii certificatelor şi nicidecum în sarcina celor care au avut calitatea respectivă la un moment dat.
În argumentarea acestei situaţii se susţine că prin HG nr. 185/1991 s-a înfiinţat R.A. M.A.I. R.D., prin reorganizarea fostei unităţii economice de stat cu acelaşi profil, constituită prin Decretul Prezidenţial nr. 286/1976.
În anul 2004, în temeiul HG nr. 605/2004 s-a înfiinţat societatea comercială pe acţiunii R.D. prin reorganizarea fostei regii autonome, toate acţiunile fiind deţinute în numele statului de MAI, ca minister de resort.
Ulterior, în anul 2005, conform Protocolului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 746 din 28 iulie 2005 şi A.V.A.S. nr. 1077 din 21 iulie 2005, încheiat în temeiul HG nr. 534/2005 privind transferul acţiunilor deţinute în numele statului de M.A.I. la SC R.D. SA în portofoliu A.V.A.S., acţiunile recurentului au fost transferate la A.V.A.S, care a exercitat toate drepturile şi a executat toate obligaţiile care decurg din calitatea de acţionar până la privatizarea integrală a intimatei-reclamante ce a avut loc în anul 2006.
Susţine recurentul că până la sfârşitul anului 2007 când reclamanta i s-a adresat, nu au fost întreprinse demersuri pentru obţinerea certificatului.
Nemaiavând calitatea de minister de resort la momentul solicitării, nu poate fi considerat nejustificat refuzul său, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004.
Al doilea motiv de recurs vizează critica sentinţei instanţei de fond sub aspectul necercetării cererii intimatei-reclamante din punct de vedere al temeiniciei acesteia.
Se precizează că prima instanţă a făcut aprecieri greşite cu privire la regimul juridic al imobilului – teren cu privire la care se solicită emiterea certificatului de proprietate atât din perspectiva art. 4 din OG nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome cât şi a art. 135 alin. (5) din Constituţia României întrucât, dacă regiile autonome se organizează ca societăţi comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al societăţii comerciale rezultate.
Cum intimata reclamantă nu a avut la data înfiinţării în administrare imobilul, proprietate publică a statului iar ulterior s-a reorganizat în societate comercială, devin incidente dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991 care interzic societăţilor comerciale să dobândească terenuri care fac parte din domeniul public al statului, apreciindu-se ca neîntemeiată solicitarea reclamantei.
Intimata – reclamantă SC R.D. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în condiţiile art. 3021 raportat la art. 306 C. proc. civ.
Cu referire la primul motiv de recurs se arată că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă, având calitatea de minister de resort care trebuie să-i elibereze certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul solicitat, întrucât atât Ministerul Economiei şi Finanţelor prin adresa nr. 301562/2008 cât şi Cancelaria Primului Ministru au apreciat că pârâtul este minister de resort în accepţiunea dispoziţiilor art. 1 şi art. 5 din HG nr. 834/1991.
Se precizează şi faptul că această calitate de minister de resort a recurentului-pârât nu poate fi limitată în timp şi nici nu are legătură cu calitatea de acţionar a ministerului.
De asemenea, calitatea de minister de resort este dată de natura activităţilor de subordonarea funcţională, neavând relevanţă că după anul 2005 Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a mai deţinut acţiuni la SC R.D. SA.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs intimata-reclamantă susţine, în esenţă, că terenul în suprafaţă de 37352 mp în litigiu nu este un bun care face parte din proprietatea publică şi nu este exceptat de la aplicarea HG nr. 834/1991, astfel că este legală şi temeinică hotărârea recurată.
Recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei susţinând că este nefondată excepţia nulităţii recursului întrucât cererea de recurs cuprinde toate menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 3021 lit. a) –d) C. proc. civ., mai mult, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
De asemenea se reiterează considerentele din motivele de recurs ca răspuns la cele susţinute în întâmpinare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., de motivele invocate de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente în cauză, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Referitor la primul motiv de recurs prin care s-a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Administraţiei şi Internelor, Înalta Curte reţine că acesta este fondat.
După cum se constată, intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ în temeiul art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu o cerere prin care solicită să se constate refuzul nejustificat al recurentului-pârât de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 37.352 mp situat în Bucureşti pe numele reclamantei, refuz exprimat prin adresa nr. 3778 din 1 februarie 2008, confirmat şi prin adresa nr. 4346 din 7 martie 2008 şi în consecinţă să se dispună obligarea M.I.R.A. să elibereze acest certificat.
Prin adresa nr. 3278/2008, recurentul - pârât a comunicat intimatei-reclamante în urma cererii acesteia cu nr. 2007744/2007 că nu poate elibera acest certificat întrucât nu are calitatea de minister de resort, calitate necesară şi impusă de HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
Instanţa de fond a constatat că există un refuz nejustificat din partea recurentului-pârât în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi a admis acţiunea reclamantei, respingând în prealabil excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Refuzul nejustificat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare se apreciază în raport de data la care are loc exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, în speţă, a reclamantei.
Cum refuzul nejustificat se analizează în raport de acest moment este evident că şi calitatea procesuală pasivă, care presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată în calitate de pârât şi cel care va fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii se va aprecia tot în raport de această dată.
Este adevărat că potrivit art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 1 din HG nr. 834/1991, organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort sunt cele care vor elibera societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate.
De asemenea, nu a fost contestat faptul că prin HG nr. 605/2004 s-a înfiinţat SC R.D. SA., prin reorganizarea R.A.R.D., iar toate acţiunile la această societate comercială pe acţiuni, nou înfiinţată, erau deţinute de statul român prin Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.).
Ca urmare a HG nr. 534/2005 a avut loc transferul acţiunilor deţinute în numele statului român de M.A.I. la intimata-reclamantă către A.V.A.S, care a exercitat toate drepturile şi a executat toate obligaţiile ce decurg din calitatea de acţionar, de la data înregistrării Protocolului dintre M.A.I. nr. 746 din 28 iulie 2005 şi A.V.A.S. nr. 10774 din 21 iulie 2005 (fila 108 dosar fond).
Ulterior, sub autoritatea A.V.A.S. s-a desfăşurat procedura de privatizare a societăţii intimate-reclamante, iar în anul 2006 toate acţiunile au fost vândute către asociaţia salariaţilor SC R.D. SA, astfel că societatea este integral privatizată.
Având în vedere succesiunea acestor evenimente, se constată că din anul 2005, de la momentul încheierii Protocolului menţionat în temeiul HG nr. 534/2005, recurentul-pârât nu mai are calitatea de minister de resort pentru intimata-reclamantă nemaiavând niciun fel de atribuţii sau competenţe de coordonare în vreun fel a activităţii intimatei-reclamante.
În prezent, ca urmare a faptului că intimata-reclamantă este o societate comercială cu capital exclusiv privat, nu se mai pune problema unei subordonări sau a unei coordonări a activităţii acesteia de către M.A.I, condiţii necesare pentru a îndeplini calitatea de minister de resort. De altfel, chiar intimata precizează în întâmpinare că doar până la privatizare s-a aflat în subordonarea şi coordonarea M.A.I.
Din litera şi spiritul HG nr. 834/1991 rezultă faptul că legiuitorul a stabilit obligaţia emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în sarcina celor care au calitatea de minister de resort la data emiterii acestora, ori, la momentul exprimării refuzului, recurentul-pârât nu mai deţine calitatea de minister de resort.
Nu prezintă relevanţă sub aspectul analizei îndeplinirii condiţiilor pentru ca pârâtul să aibă calitate procesuală pasivă ca „minister de resort", la momentul judecării cererii faptul că prin Ordinul M.A.I. nr. 381/2004, ulterior reorganizării intimatei-reclamantei ca societate comercială pe acţiuni, a fost numită o comisie pentru stabilirea şi evaluarea terenului deţinut de SC R.D. SA, întrucât la acel moment, intimata-reclamantă avea interesul de a depune toate diligenţele în vederea obţinerii certificatului în discuţie.
Demersul M.A.I. concretizat în Ordinul menţionat nu se putea substitui celei la care era interesată SC R.D. SA, ori, aceasta până în anul 2007 nu a solicitat emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru imobilul menţionat.
De asemenea, susţinerile intimatei-reclamante potrivit cărora prin diverse adrese A.V.A.S., M.E.F., Cancelaria Primului Ministru – direcţia juridică, au indicat ca minister de resort Ministerul Administraţiei şi Internelor nu pot fi reţinute în ceea ce priveşte stabilirea calităţii procesuale pasive a acestuia în cauza dedusă judecăţii.
Calitatea de „minister de resort" nu o stabilesc aceste autorităţi publice, acestea putând exprima doar puncte de vedere.
Aşa cum s-a menţionat, în prezent, ca urmare a schimbării formei juridice a societăţii recurentul-pârât nu mai îndeplineşte această calitate în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă întrucât acesta nu mai are nici o atribuţie de coordonare a activităţii SC R.D. SA, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 1 alin. (1) din HG nr. 605/2004.
În concluzie la data expirării refuzului considerat nejustificat, M.A.I. nu mai avea calitatea de minister de resort şi în consecinţă nu poate avea nici calitatea de pârât, respectiv de persoană căreia să-i revină vreo obligaţie în raportul juridic dedus judecăţii.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I.
Cum această excepţie este una de fond, fiind în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, cu exerciţiul dreptului la acţiune, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. stabilirea temeiniciei acesteia face de prisos cercetarea în fond a pricinii, inclusiv din perspectiva criticilor aduse în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a I C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se va admite recursul, se va casa sentinţa recurată, se va admite excepţia invocată de pârât şi se va respinge acţiunea reclamantei ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr.517 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.A.I.
Respinge acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009
OPINIA SEPARATĂ
redactată de doamna judecăto.
Contrar opiniei majoritare, consider că recursul este nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
1. Asupra motivului de recurs prin care s-a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Potrivit art. 1 din HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, modificată şi completată, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină de către ministerul de resort, care va elibera societăţii comerciale certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Conform art. 3 din HG nr. 834/1991 prevăd că dispoziţiile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public.
Terenul în speţă a fost transmis fără plată în administrarea RA R.D., prin Ordinul nr. 166/1991 şi nu face parte din domeniul public, de unde rezultă că intră sub incidenţa dispoziţiilor HG nr. 834/ 1991, iar ministerul de resort are obligaţia eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei asupra terenului.
Noţiunea de „minister de resort" se analizează la data reorganizării unităţii în regie autonomă.
Actele normative aplicabile nu prevăd eliberarea actului administrativ într-un anumit termen şi sub condiţia ca societatea să fie deţinută în totalitate de Statul Român, prin reprezentantul său, ministerul de resort, în speţă, Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Calitatea de „minister de resort" se menţine până la eliberarea certificatului, act care, potrivit denumirii, doar atestă o stare de fapt şi de drept preexistentă.
De altfel, şi autorităţile publice competente în materie au exprimat acelaşi punct de vedere (a se lectura adresele nr. 3212 din 20 noiembrie 2007, nr. 9289 din 17 decembrie 2007, nr. 301562 din 7 mai 2008, aflate în dosarul de fond).
În speţă, este nerelevant faptul că intimata nu a întreprins demersuri reale pentru obţinerea certificatului, deoarece dreptul acesteia există şi în prezent.
În realitate, aceste demersuri au fost realizate anterior privatizării societăţii, iar recurentul avea obligaţia eliberării certificatului, refuzul fiind nejustificat conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
2. Asupra motivului de recurs privind critica sentinţei de fond sub aspectul necercetării cererii intimatei-reclamante din punctul de vedere al temeinicei acestuia.
Recurentul a invocat faptul că terenul este proprietate publică a statului, însă toate actele depuse la dosar demonstrează contrariul.
Astfel, terenul nu figurează în anexa la HG nr. 45/2003 care cuprinde inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului şi nici în adresa nr. 300980 din 12 martie 2008 emisă de Ministerul Economiei şi Finanţelor ce se referă la imobilul aparţinând domeniului public al statului.
De asemenea, este depusă la dosar adresa nr. 1898 din 18 martie 2008 a A.V.A.S. conform căreia terenul nu figurează în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului.
Mai mult, prin Ordinul nr. 381 din 12 octombrie 2004, recurentul a numit comisia pentru stabilirea şi evaluarea terenului aflat în patrimoniul SC R.D. SA, ceea ce reprezintă o dovadă a netemeiniciei susţinerilor recurentului în prezenta cauză.
HG nr. 834/1991 permite eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale la data înfiinţării acestora.
Intimata a dovedit faptul că terenul a fost trecut în patrimoniul său prin Ordinul nr. 166 din 8 octombrie 1991, în contextul reorganizării unităţii în regie autonomă, în temeiul Legii nr. 15/1990.
Rezultă că şi această condiţie, impusă de prevederile legale sus menţionate, era îndeplinită, iar refuzul recurentei-pârâte de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului este nejustificat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4192/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4196/2009. Contencios → |
|---|
