ICCJ. Decizia nr. 46/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 46/2009
Dosar nr. 8325/2/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1325 din 23 aprilie3008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi I.G.P.F., a obligat pârâţii la plata către reclamantă a primei de concediu pentru anii 2004 - 2005 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006, precum şi cererea de chemare în garanţie a M.E.F., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei de interes invocată de cei doi pârâţi sub aspectul cererii de acordare a primei de concediu, este neîntemeiată faţă de împrejurarea că reclamantei nu i-au fost plătite efectiv sumele de bani care i se cuvin cu acest titlu.
Potrivit art. 6 din OG nr. 38/2003, pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin ordin al ministerului de interne.
Acelaşi act normativ stabileşte în art. 37 alin. (2) că la plecarea în concediu de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.
Instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006, întrucât din adeverinţa depusă la dosar rezultă că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea până la data de 31 decembrie 2005.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie prin care se solicita obligarea M.E.F. să vireze sumele solicitate de reclamant, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că printre atribuţiile acestui minister nu se numără şi aceea de a aloca şi vira fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuţii legate de întocmirea proiectelor de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivele de recurs se arată că neexistând fondurile necesare care să fie alocate ordonatorilor principali de credite pentru plata primelor de concediu, legiuitorul a procedat la suspendarea aplicării normelor care instituie acest drept.
Deci, s-a produs o restrângere temporară a dreptului de a beneficia de sporul de fidelitate, restrângere care a fost atât necesară (nu se poate aproba punerea în plată a unui drept câtă vreme nu există fonduri care să poată conduce la exercitarea acestuia) cât şi proporţională (această măsură va fi menţinută până când vor fi identificate fondurile necesare).
Recurentul mai arată că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este vădit nelegală deoarece dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie – 31 decembrie2005, iar instituirea în sarcina instituţiei pârâte a obligaţiei de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acţiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii bugetare amintite.
Se mai susţine faptul că potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră se face numai în limita creditelor bugetare aprobate; sumele aprobate în partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite iar orice angajare şi utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovaţi, în condiţiile stipulate de dispoziţiile art. 72 din actul normativ sus menţionat.
Examinând acuza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 „la plecarea în concediu, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară".
De asemenea, conform art. 6 din OG nr. 38/2003, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.G.P.F., împotriva sentinţei civile nr. 1325 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 310/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 479/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
