ICCJ. Decizia nr. 304/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 304/2009
Dosar nr. 1429/35/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.D., P.S., M.V., H.D.G., F.C.R., A.B.D., L.S., L.V., B.F., G.T., R.C., au chemat în judecată A.N.V. Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata primelor de concediu ce li se cuvine pentru perioada 2001-2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul A.N.V. – D.R.A.O.V. Cluj, iar conform Legii nr. 188/1999 republicată, privind statutul funcţionarilor publici, art. 34 alin. (2) prevede că „funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu."
Prin sentinţa civilă nr. 209/CA/P.I. din 3 decembrie 2007 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.D., P.S., M.V., H.D.G., F.C.R., A.B.D., L.S., L.V., B.F., G.T., R.C. şi a obligat-o pe pârâta A.N.V. să plătească acestora sumele de bani reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, reţinând, în esenţă, că suspendarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, a amânat doar plata acestor drepturi salariale şi nu a avut ca efect anularea dreptul la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici, această plată fiind datorată de la data încetării aplicabilităţii normelor de suspendare.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta D.R.A.O.V. Cluj în nume propriu şi pentru A.N.V., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi ne temeinicie.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada 2001 - 2006, întrucât dispoziţiile care reglementau acest drept din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada respectivă, astfel că acordarea primei de concediu ar echivala cu o retroactivitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată (2004).
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Pe fond, în esenţă, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamanţilor, funcţionari publici, pentru perioada 2001 - 2006, în cursul căreia au fost suspendate dispoziţiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 (art. 33 alin. (2) în forma iniţială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007).
Prin dispoziţiile menţionate din Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat faptul că aplicarea dispoziţiilor respective din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată în perioada 2001 - 2006, prin următoarele acte normative: prin art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 şi art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 şi art. 5 alin. (l) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului.
In acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenta şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existentă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
Soluţia Curţii de Apel este legală şi temeinică având în vedere în special jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - semestrul I, Bucureşti, 2007; Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; OUG nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006".
Fată de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de D.R.A.O.V. Cluj în nume propriu şi pentru A.N.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.R.A.O.V. Cluj în nume propriu şi pentru A.N.V. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 209/CA/P.I. din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 302/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 310/2009. Contencios → |
|---|
