ICCJ. Decizia nr. 5/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5/2009
Dosar nr. 5920/3/42/2006
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 18 din 6 februarie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată formulată de reclamanta SC K.E.W. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Dâmboviţa, reţinând că reclamanta nu a administrat nici un fel de probe din care să rezulte o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de organele de control fiscal, prin raportul de inspecţie din data de 08 august 2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC K.E.W. SRL, iar prin Decizia nr. 2573 din 17 mai 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinându-se că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate de reclamantă şi nu a pus în discuţia părţilor aspectul dacă reclamanta înţelege să-şi extindă obiectul acţiunii cu privire la Decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006 privind soluţionarea contestaţiei depusă de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 299/2006.
Prin sentinţa nr. 36 din 7 februarie 2008, pronunţată în fond, după casare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC K.E.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Dâmboviţa şi a anulat în parte Decizia de impunere nr. 299 din 08 august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa şi a constatat că reclamanta datorează bugetului de stat suma de 648.586,25 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 299 din 08 august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmboviţa s-a stabilit în sarcina reclamantei, pentru perioada 1 iulie 2004 - 28 februarie 2006, un debit în valoare de 1.200.690 lei, reprezentând accize în sumă de 920.512 lei, majorări de întârziere aferente în sumă de 265.381 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 14.797 lei.
A mai reţinut prima instanţă că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit la fond, după casare, lucrare cu ale cărei concluzii a fost de acord şi pârâta, reclamanta datorează bugetului de stat suma de 648.586,25 lei, sumă în care a fost inclusă şi ceea ce a contestat pârâtă prin D.G.F.P. Dâmboviţa, adică 3.520 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta SC K.E.W. SRL, precum şi pârâtele A.N.A.F şi D.G.F.P. Dâmboviţa.
Cererea de recurs formulată de autorităţile administrativ - fiscale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ., în motivarea ei arătându-se, în esenţă, că instanţa de rejudecare a ignorat îndrumările date prin Decizia nr. 2573/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra Deciziei nr. 238/22 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. în soluţionarea contestaţiilor depuse de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006.
Totodată s-a arătat că deşi însuşi expertul contabil desemnat în cauză a stabilit că suma stabilită de inspectorii fiscali era datorată şi a confirmat şi reţinut că societatea reclamantă a achitat o parte din suma datorată şi în aceste condiţii soluţia care se impunea era aceea de respingere a acţiunii, instanţa fondului a admis în parte acţiunea, anulând parţial Decizia de impunere.
Prin cererea de recurs depusă de SC K.E.W. SRL Târgovişte s-a invocat ca unic temei de modificare a sentinţei atacate O.P. nr. 750 din 9 iulie 2007 pentru suma de 550.993,49 lei, înscris nou (fila 8 dosar recurs) care face dovada că Decizia de impunere este anulabilă în parte, pentru suma de 1.103.097,24 lei.
Examinând cauza prin prisma criticilor enunţate mai sus, cât şi din oficiu în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine ca fiind incidente prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., astfel că va admite recursurile, va casa sentinţa nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru cele ce se vor puncta în continuare:
Deşi soluţia instanţei de fond a mai făcut obiectul unei casări cu trimitere prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2573 din 17 mai 2007, cu ocazia rejudecării au fost ignorate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa supremă a imputat primei instanţe că nu a uzat de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că nu a manifestat rol activ şi nu a pus în discuţia părţilor necesitatea ca reclamanta să-şi extindă obiectul acţiunii întrucât în data de 22 noiembrie 2006 prin Decizia nr. 238, A.N.A.F. a soluţionat/ respins contestaţia formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 299 din 8 august 2006 încheiate de organele de inspecţie fiscală ale D.G.F.P. Dâmboviţa.
Deşi prin Decizia de casare cu trimitere din 17 mai 2007 se arată că în mod expres acest lucru, Decizia A.N.A.F. fiind depusă încă din faza primului ciclu procesual la dosarul nr. 5920/42/2006 al Curţii de Apel Ploieşti (filele 49-53), considerentele sentinţei ce face obiectul prezentului recurs nici nu reţin acest lucru, pronunţându-se numai asupra deciziei de impunere nr. 299/2006 care a fost anulată în parte cu unica argumentaţie a concluziilor raportului de expertiză contabilă, concluzii cu care, se arată, ambele părţi au fost de acord.
Totodată, în sentinţa recurată nu sunt cuprinse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei sau cele pentru care s-au înlăturat cereri ale părţilor, fiind încălcate aşadar, şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
În lipsa motivării, un control judiciar efectiv nu poate fi exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că în condiţiile în care în cadrul procedurii administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală (art. 209 şi urm.), A.N.A.F. prin D.G.S.C. a decis respingerea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006 (Decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006), la instanţa judecătorească de contencios administrativ se pot ataca doar deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor, potrivit art. 218 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal
Desigur, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor premergătoare actului supus judecăţii.
Faţă de cele deja subliniate Înalta Curte se vede nevoită să dispună pentru a doua oară casarea cu trimitere spre rejudecare, în pofida dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, şi în respectarea sensului exact al principiului dublului grad de jurisdicţie.
Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să examineze şi celelalte aspecte sesizate de recurenţi în legătură cu obiecţiunile formulate la raportul de expertiză şi cu achitarea parţială a sumelor stabilite de organele fiscale conform înscrisului nou depus în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC K.E.W. SRL Târgovişte, A.N.A.F. şi D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva sentinţei civile nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 49/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 50/2009. Contencios → |
|---|
