ICCJ. Decizia nr. 4665/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4665/2009
Dosar nr. 8339/2/2008
Şedinţa publică din 28 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa Civilă nr. 968 din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005 şi respinsă acţiunea ca prescrisă pentru această perioadă. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi acţiunea formulată de reclamanta I.G., în contradictoriu cu pârâta D.N.A. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, acţiune având ca obiect obligarea la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului în procent de 25 % din salariul de bază şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 01 septembrie 2005 până la data pronunţării, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, că în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Legea nr. 167/1958 în ce priveşte pretenţiile reclamantei aferente perioadei 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005.
În raport cu prevederile art. 30 din OUG nr. 92/2004, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că argumentele invocate în susţinerea excepţiei reprezintă de fapt apărări de fond.
Faţă de prevederea art. 31 din Legea nr. 188/1999, judecătorul fondului a apreciat că dreptul reclamantei, sub aspect pur formal, este prevăzut de lege, însă nu are conţinut legal determinat sau determinabil, iar determinarea respectivă nu este atributul instanţei de judecată, neputând fi făcută potrivit criteriilor propuse de reclamantă.
De asemenea, a apreciat prima instanţă, dreptul la cele două suplimente nu poate fi apreciat ca fiind un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul Adiţional la C.A.D.O.L.F., nici în sens strict, nici în sens larg, întrucât în absenţa prevederilor legale de stabilire a cuantumului suplimentelor sau a criteriilor de cuantificare a acestora, bunul nu este definit şi, deci, nu poate naşte speranţa legitimă de a-l obţine.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.G., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând, în esenţă, că sporurile solicitate nu au fost niciodată incluse în salariul de bază al funcţionarilor publici, iar că OUG nr. 192/2004 nu există, ultimul număr al ordonanţelor din anul 2004 fiind 142.
A apreciat recurenta că instanţa a respins în mod corect acţiunea pentru perioada 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005, reţinând că relativ la acea perioadă a intervenit prescripţia, însă, pentru perioada ulterioară, acţiunea ar fi trebuit admisă, instanţa reţinând în mod greşit că cele două sporuri salariale solicitate ar fi fost incluse în salariul de bază.
Elementele salariale, în speţă, sunt prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, dispoziţii ce au fost suspendate succesiv, dar aceste suspendări contravin prevederilor cuprinse în art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii, care prevăd că salariaţii nu pot renunţa la drepturilor lor ce le sunt recunoscute prin lege iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Apreciază recurenta reclamantă că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) – (5) din OUG nr. 192/2002 şi ale art. 4 – art. 8 secţiunea I salarii de bază din OG nr. 6/2007, din care rezultă criteriile legale în funcţie de care se stabilesc în mod diferenţiat salariul de bază al funcţionarului public şi elementele salariului de bază.
Astfel, diferenţierea salariilor nu are legătură cu elementele salariale solicitate şi nici cu creşterea salariului de bază justificată prin includerea în acesta a elementelor salariale solicitate, aşa cum a reţinut prima instanţă. Creşterile salariale acordate pe baza modificării grilelor de salarizare, respectiv a salariului de bază s-au datorat creşterii indicelui de inflaţie, politici guvernamentale de protecţie a populaţiei active raportat la creşterea indicelui preţurilor de consum.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, precum şi a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/ 2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referinţă, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă, de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Înalta Curte constată, de asemenea, că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranţă legitimă în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat".
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamată la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.
Pe de altă parte, se constată că în jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la noţiunea de speranţă legitimă, s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor".
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că „un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare ca o pretenţie ce se poate susţine nu ar putea constitui o speranţă legitimă apărată de dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l".
Dispoziţiile legale invocate de recurentă nu conduc la posibilitatea cuantificării legale a celor două suplimente, iar critica relativă la inexistenţa actului normativ reţinut de prima instanţă, nu constituie un motiv de recurs, fiind evident că pentru îndreptarea eventualelor erori materiale, partea are la dispoziţie procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.G. împotriva Sentinţei Civile nr. 968 din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4661/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4668/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
