ICCJ. Decizia nr. 4668/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4668/2009
Dosar nr. 728/59/2008
Şedinţa publică din 28 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa Civilă nr. 1057 din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, declinându-se competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta G.O. şi pârâţii I.J.P.F. Arad, respectiv I.G.P.F., în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, trimiţându-se cauza spre soluţionarea regulatorului de competenţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanta G.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.J.P.F. Arad, anularea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, luată de pârâtă la 30 iulie 2008, precum şi suspendarea executării măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României.
Reclamanta şi-a precizat în scris acţiunea, la data de 15 septembrie 2008, întregind cadrul procesual pasiv şi cu pârâtul I.G.P.F.
Prin Sentinţa Civilă nr. 296 din 10 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul I.G.P.F. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în considerarea art. 105 din OUG nr. 194/2002 şi a împrejurării că actul contestat este emis de I.G.P.F.
A mai reţinut instanţa că, referitor la reclamantă, autorităţile competente au luat mai multe măsuri prevăzute de OUG nr. 194/2002, republicată şi anume: măsura interzicerii intrării în România, dispusă prin înscrisul emis în data de 03 iulie 2008 ce poartă antetul I.J.P.F. Arad, Decizia de returnare de pe teritoriul României nr. 2574950 din 15 iulie 2008 emisă de formaţiunea teritorială a Judeţului Timiş din cadrul O.R.I. şi întemeiată pe prevederile art. 82 din OUG nr. 194/2002, decizie în care se face vorbire şi despre măsura interzicerii intrării în România în temeiul art. 106 din OUG nr. 194/2002, republicată fără însă a rezulta dispunerea efectivă a acestei măsuri odată cu Decizia de returnare.
S-a mai apreciat că măsura interdicţiei nu a fost dispusă prin Decizia de returnare, ci prin actul emis în data de 03 iulie 2008, de către I.J.P.F. Arad, iar competenţa de a dispune măsura revine nu atât autorităţii centrale, cât, în egală măsură şi formaţiunilor teritoriale din cadrul acestora, o atare concluzie rezultând din interpretarea dispoziţiilor art. 82 şi art. 84, respectiv art. 105 din OUG nr. 194/2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.G.P.F., solicitând admiterea acestuia şi desfiinţarea sentinţei atacate, apreciind că instanţa competentă în soluţionarea litigiului este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că potrivit art. 105 alin. (l) şi (2) din OUG nr. 194/2002, măsura de interzicere a intrării în România se dispune de O.R.I. sau de I.G.P.F., consemnul instituit nominal la punctul de frontieră în temeiul alineatului (3) al aceluiaşi articol, nefiind decât un efect al măsurii interzicerii intrării în ţară, dispusă în speţă de I.G.P.F.
A mai arătat că legea nu prevede expres, din punct de vedere formal, emiterea unei decizii, iar măsura interzicerii intrării în România poate fi dispusă doar de I.G.P.F., ca autoritate centrală, la nivelul punctelor de frontieră fiind înmânat doar formularul prin care se asigură informarea străinului cu privire la măsura ce i-a fost aplicată.
Examinând hotărârea prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât ce pot fi încadrate în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 105 (Dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România) din OUG nr. 194/ 2002:
„1) Concomitent cu emiterea deciziei de returnare sau cu punerea în aplicare a măsurii de expulzare, O.R.I. poate dispune, în condiţiile legii, şi interzicerea intrării în România pentru o perioadă determinată.
Măsura prevăzută la alin. (1) poate fi dispusă de O.R.I. sau de I.G.P.F., în condiţiile legii, şi în situaţia în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare sau împotriva străinilor prevăzuţi la art. 8 alin. (1) lit. b) - d) şi alin. (2) lit. a) şi b).
Aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează în toate cazurile prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat şi, atunci când este posibil, prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ştampilei în care se precizează durata acesteia.
(4) Instituirea măsurii interzicerii intrării în România se comunică străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acesteia.
Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este irevocabilă.
Toate cazurile în care a fost dispusă interzicerea intrării în România vor fi comunicate de instituţia care a dispus această măsură Direcţiei generale afaceri consulare din Ministerul Afacerilor Externe".
Din actele dosarului şi din susţinerile recurentului-pârât rezultă că singurul înscris ce reflectă manifestarea de voinţă a autorităţii publice în sensul aplicării măsurii de interzicere a intrării în România în cazul intimatei - reclamante este adresa din 03 iulie 2008 emisă de I.J.P.F. Arad, structură deconcentrată în teritoriu a I.G.P.F.
Această situaţie de fapt, analizată prin prisma conţinutului alineatului (4) al art. 105 din OUG nr. 194/2002, conform căruia instituirea măsurii şi motivele care au stat la baza ei se comunică, în scris, de către organul care a luat măsura, denotă că nu autoritatea centrală, ci structura deconcentrată în teritoriu are calitatea de autoritate emitentă a măsurii administrative deduse judecăţii.
Acceptarea tezei recurentului-pârât, în sensul că în toate cazurile măsura de interzicere a intrării în România se dispune de I.G.P.F., autoritate publică la nivel central, cu sediul în Bucureşti, ar goli de conţinut norma de competenţă cuprinsă în art. 105 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, care face referire la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus măsura.
Prin urmare, Înalta Curte constată că soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale enunţate mai sus, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat, în temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ., urmând a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.G.P.F. împotriva Sentinţei Civile nr. 1057 din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4665/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4670/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
