ICCJ. Decizia nr. 7/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7/2009
Dosar nr. 7394/2/2007
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Viii-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.I. a chemat în judecată pârâţii Baroul Bucureşti şi U.N.B.R. solicitând anularea deciziilor nr. 9216 din 26 ianuarie 2007 şi nr. 243 din 22 septembrie 2007 emise de pârâţi, obligarea pârâţilor la emiterea deciziilor de primire în profesia de avocat definitiv cu scutire de examen, înscrierea în tabloul avocaţilor definitivi, să se constate că a fost supus unui tratament diferenţiat în raport cu alte categorii de persoane cu studii juridice superioare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că lucrează în cadrul M.I.R.A. în calitate de ofiţer de poliţie din august 1989, fiind absolvent al Şcolii de ofiţeri de Poliţie, specialitatea cercetări penale. În luna iunie 1997 a absolvit Facultatea de Drept, licenţiat în ştiinţe juridice, specialitatea drept, iar din martie 1996, a lucrat în domeniul cercetări penale în funcţiile de ofiţer operativ I, ofiţer operativ principal I cercetări penale, ofiţer specialist II cercetări penale, ofiţer specialist I cercetări penale şi şef birou cercetări penale.
A mai arătat că a depus la data de 17 noiembrie 2006 cerere la Baroul Bucureşti prin care solicita admiterea în avocatură cu scutire de examen, prin adresa nr. 9216/26 ianuarie 2007 fiind înştiinţat că cererea a fost respinsă întrucât nu a depus un document din care să reiasă asimilarea funcţiilor pe care le-a deţinut în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, cu funcţia civilă de consilier juridic.
Contestaţia formulată împotriva acestei adrese a fost respinsă ca neîntemeiată de pârâta U.N.B.R.
Reclamantul a apreciat că cele două decizii sunt nelegale având în vedere dispoziţiile art. 1 din OG 28/2002 şi art. 1 din HG 498/2004 din conţinutul cărora se observă că funcţiile pe care le-a deţinut în poliţie sunt echivalente cu funcţiile civile de expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor.
Reclamantul a mai invocat art. 9 din Legea nr. 360/2002, art. 9 Legea 84/1995, anexa 1 a HG 645/2000, art. 12 alin. (2) din Ordinul M.I.R.A. nr. 265 din 28 mai 2002, precizând că au fost primiţi în avocatură, fără examen, mai mulţi foşti ofiţeri de poliţie. A arătat în continuare că argumentul în sensul că absolvenţii facultăţilor de drept care lucrează în poliţie trebuie supuşi unor condiţii speciale faţă de celelalte persoane care au lucrat în domenii juridice, este nejustificat, vocaţia lor pentru exercitarea profesiei de avocat neputând fi diferită, invocând Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi Hotărârea C.N.C.D. nr. 59 din 13 martie 2007.
Prin sentinţa nr. 1322 din 23 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A.I. ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul, la plata către fiecare pârât a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că cele două decizii contestate de reclamant sunt temeinice faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea 255/2004, potrivit cărora poate fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
A mai reţinut prima instanţă că în adeverinţa nr. 145045 din 29 ianuarie 2007 emisă de D.G.P. Bucureşti, depusă de reclamant în susţinerea cererii de primire în profesia de avocat, se menţionează că de la data de 1 iulie 1997 şi până în prezent reclamantul şi-a desfăşurat activitatea ca ofiţer de cercetări la nivelul secţiei de poliţie, funcţia de şef birou şi ofiţer specialist I fiind prevăzute cu acelaşi coeficient de ierarhizare.
A apreciat instanţa de fond că interpretarea textului de lege sus menţionat este restrictivă, acesta conferind vocaţia de a fi primite în profesia de avocat, fără examen, doar acele persoane care au îndeplinit efectiv una din funcţiile de judecător, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani, reclamantul neîndeplinind niciuna din aceste funcţii enumerate expres şi limitativ de lege.
Referitor la Hotărârea C.N.C.D. nr. 59/2007 invocată în susţinerea acţiunii, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că aceasta nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, având în vedere că vizează recunoaşterea activităţii de ofiţer organului de cercetare penală ca activitate de specialitate juridică şi implicit ca vechime în magistratură, potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004.
Referitor la invocarea de către reclamant a Deciziei nr. 2734 din 28 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a constatat că şi aceasta se referă la recunoaşterea vechimii în magistratură pentru perioada în care persoana a funcţionat ca ofiţer specialist cercetări penale şi, prin urmare, nu poate fi reţinută ca argument în sprijinul temeiniciei cererii reclamantului în condiţiile în care vechimea în magistratură nu este relevanţă din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor prevăzute din Legea nr. 51/1995.
Prima instanţă a mai reţinut că, neconcordanta arătată de reclamant între data Hotărârii Baroului Bucureşti - 26 ianuarie 2007 şi data convocării reclamantului - 30 ianuarie 2007, nu este de natură să atragă nulitatea actului care poate interveni în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă reclamantul face dovada că prin aceasta i s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, iar o asemenea dovadă nu a fost făcută în condiţiile în care pârâtul a avut în vedere la soluţionarea cererii înscrisul depus de reclamant la solicitarea Baroului Bucureşti, iar în raport de conţinutul acestui înscris, soluţia a fost de respingere a cererii.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului referitoare la existenţa unei discriminări la care a fost supus, Curtea de Apel a reţinut că prezenta acţiune are ca obiect anularea unor acte administrative în condiţiile Legii nr. 554/2004, nefiind întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din OG 137/2000 conform cărora persoana care se consideră discriminată, poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, la soluţionarea acesteia fiind obligatorie citarea C.N.C.D.
Referitor la situaţia că nu ar fi fost desemnat un avocat raportor pentru analizarea cererii reclamantului, instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 18 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie, decanul va desemna dintre membrii consiliului baroului un avocat raportor, care va efectua investigaţiile necesare cu privire la moralitatea şi demnitatea solicitantului, chiar dacă nu se face opoziţie la înscriere.
A apreciat prima instanţă că în cazul cererii formulate de reclamant, aceste investigaţii vizau îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzute lin.2 lit. b) din Legea 51/1995, pentru primirea fără examen, iar în situaţia în care s-a constatat neîndeplinirea primei condiţii referitoare la vechimea de cel puţin 10 ani, împrejurarea că nu s-a desemnat un avocat raportor pentru verificarea îndeplinirii celei de-a doua condiţii nu este de natură să-i producă reclamantului o vătămare, care să ducă la anularea actului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A.I., criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât a fost dată cu greşita apreciere a legii.
S-a invocat în motivele de recurs încălcarea art. 16 din Constituţia României şi a prevederilor Declaraţiei Universale a drepturilor Omului, apreciindu-se că a fost supus unui tratament diferenţiat în raport cu colegi de-ai săi cu aceeaşi pregătire juridică şi aceeaşi vechime în poliţie.
S-a precizat că instanţa Curţii de Apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât nu s-a pronunţat nici pe capătul de cerere referitor la discriminare şi nici nu a pus în discuţie introducerea în cauză a C.N.C.D., nerespectând astfel principiul contradictorialităţii.
Instanţa fondului, precizează recurentul i-a respins neîntemeiat proba cu înscrisuri şi astfel i-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Examinând motivele de recurs în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Recurentul - reclamant a solicitat la fond anularea deciziei nr. 243/2007 emisă de U.N.B. România cât şi a Hotărârii nr. 9216/2007 a Consiliului Baroului Bucureşti şi obligarea acestora la emiterea unor decizii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.
Conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinite funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic şi jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn de profesia de avocat.
Din actele depuse la dosar ca probatorii, respectiv adeverinţa din 2007, rezultă fără posibilitate de tăgadă, că de la data de 1 iulie 1997 şi până în prezent recurentul-reclamant şi-a desfăşurat activitatea ca ofiţer de cercetări penale la nivelul secţiei de poliţie, la nivelul secţiei de poliţie funcţia de Şef birou şi ofiţer specialist I.
Prin urmare, corect prima instanţă a reţinut că acesta (recurentul) nu a îndeplinit niciuna din funcţiile enumerate limitativ şi expres de art. 16 din Legea nr. 51/1995.
De altfel, la data emiterii Hotărârii nr. 9216/2007 recurentul nu avea nici vechimea prevăzută de lege – 10 ani într-o funcţie juridică, întrucât a absolvit Facultatea de drept în iunie 1997.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2734/2004 invocată de recurent, nu poate fi avută în vedere de instanţa supremă, întrucât nu este relevantă vis-à-vis de dispoziţiile Legii nr. 51/1995, art. 16, ea fiind o decizie de speţă fără putere de lucru judecat în cazul dedus judecăţii, întrucât împrejurarea că o persoană şi-a desfăşurat activitatea ca ofiţer de poliţie nu duce implicit la constatarea îndeplinirii condiţiile pentru primirea fără examen în avocatură.
U.N.B. România corect a apreciat că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie motiv de nelegalitate a actului administrativ dedus judecăţii, întrucât a analizat pe larg îndeplinirea sau nu de către recurent a condiţiilor prevăzute imperativ de art. 16 din Legea nr. 51/1995.
Referitor la susţinerile recurentului că în speţă este vorba despre o discriminare la care ar fi fost supus, în mod legal Curtea de Apel a reţinut că acţiunea de faţă are ca obiect anularea unor acte administrative în condiţiile Legii nr. 554/2004 şi nu este fondată pe prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000, situaţie în care şi numai în care ar fi fost obligatorie citarea C.N.C.D.
Recurentul nu s-a adresat cu vreo cerere C.N.C.D. în condiţiile stabilite de OG nr. 137/2000, pentru ca acest organism abilitat să constate faptele de discriminare şi astfel încălcarea prevederilor art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată de ţara noastră la 14 decembrie 1955, cât şi dispoziţiile art. 6 şi 14 din C.E.d.O.
Mai mult, din actele anexate la dosar şi probatoriile admise şi administrate, reiese fără tăgadă că recurentul a avut parte de un proces echitabil, fără a-i fi fost încălcate drepturile prevăzute de convenţie, respectiv prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Condiţiile de intrare în profesia de avocat şi cea de procuror sau judecător sunt diferite şi distinct prevăzute de Legea nr. 51/1995 şi respectiv Legea nr. 303/2004, astfel încât nu se poate reţine ca fiind aplicabilă recomandarea C.N.C.D. cuprinsă în Hotărârea nr. 59/2007, invocată de recurent.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieapreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care se va respinge recursul declarat de A.I., ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.I. împotriva sentinţei civile nr. 1322 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, după cum urmează: suma de 1000 lei către Baroul Bucureşti şi suma de 800 lei către U.N.B. România.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 673/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 103/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
