ICCJ. Decizia nr. 731/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 731/2009
Dosar nr. 452/2/200.
Şedinţa publică din 11 februarie2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1632/2008 pronunţată la data de 28 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări Bucureşti, a anulat Decizia nr. 30138/TD din 14 decembrie 2007 emisă de pârât, şi l-a obligat pe acesta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României, în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (4) raportat la art. 70 alin. (1) lit. c)-f) din OUG nr. 194/2002.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că din actele depuse la dosar, mai exact din certificatul constatator eliberat de Registrul Comerţului, rezultă că reclamanta a fost asociat unic al SC A.B. SRL începând cu data înfiinţării societăţii, 12 aprilie 2001 şi până la 10 august 2004, ulterior reducându-şi progresiv participarea la capitalul societăţii, până la data de 9 decembrie 2005 când şi-a pierdut această calitate.
Situaţiile financiare ale societăţii relevă că la sfârşitul anului 2002, reclamanta avea un număr de 111 angajaţi cu normă întreagă iar la sfârşitul anului 2003 nu număr de 315 angajaţi cu normă întreagă.
Această împrejurare, reţine prima instanţă, dovedeşte întrunirea de către reclamantă a cerinţei legale alternative prevăzută de art. 71 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, anume aceea de a fi creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă.
Precizează instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate că la momentul formulării şi soluţionării cererii de către reclamantă, aceasta nu mai deţinea calitatea de asociat unic, însă legea nu condiţionează acordarea drepturilor de şedere permanentă fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (1) lit. a) şi b) al art. 71 (art. 70 la momentul adoptării măsurii) de deţinerea calităţii de asociat la momentul formulării cererii.
A considera altfel, reţine instanţa de fond ar însemna a adăuga nepermis la textul de lege, interpretarea corectă a textului de lege fiind aceea ca persoana respectivă „să fie creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă" chiar şi anterior momentului formulării cererii de către reclamantă, de a i se aproba stabilirea domiciliului pe teritoriul României.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Oficiul Român de Imigrări, ambii recurenţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) şi susţine în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamanta întruneşte condiţia prevăzută de art. 71 alin. (4), din OUG nr. 194/2002 [art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate], considerând că legea nu condiţionează acordarea dreptului de şedere permanentă de deţinerea calităţii de asociat la momentul formulării cererii.
Excepţia instituită de art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 (în forma existentă la data emiterii deciziei contestate) cu privire la străinii care dovedesc că au pe teritoriul României o investiţie de minim 1.000.000 Euro au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă, fiind astfel scutiţi de la îndeplinirea condiţiilor referitoare la şederea legală şi continuă şi dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere, presupune că solicitantul, persoană fizică al unui drept de şedere permanentă pe teritoriul României să fie asociat sau acţionar al unei societăţi comerciale, la momentul depunerii cererii la Oficiul Român de Imigrări.
Mai mult decât atât, susţine recurentul, în art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 (în forma existentă la data emiterii deciziei contestate) legiuitorul a instituit posibilitate şi nu o obligaţie pentru autorităţile române de a acorda drept de şedere permanentă pe teritoriul României, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în acest articol.
Recurentul Oficiul Român de Imigrări din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, susţine în esenţă, prin motivele de recurs formulate, că în mod greşit instanţa de fond a considerat că reclamanta îndeplinea condiţiile impuse de lege pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România, deoarece în perioada ultimilor 5 ani anterior depunerii cererii (4 iulie 2002-4 iulie 2007) aceasta nu a avut o şedere continuă pe teritoriul României, conform prevederilor art. 70 alin. (1) lit. a) pct. I din OUG nr. 194/2002, întrucât figurează ieşită din ţară 635 de zile, iar excepţia prevăzută la alin. (4) al art. 70 din OUG nr. 194/2002 nu poate fi aplicată în cazul intimatei-reclamante, deoarece la data solicitării acordării dreptului de şedere permanentă aceasta nu mai era acţionar sau asociat la SC A.B. SRL, ci era angajat al acestei societăţi.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursurile sunt nefondate, astfel că vor fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În fapt, la data de 4 iulie 2007, intimata-reclamantă a depus la sediul Oficiului Român de Imigrări cererea prin care solicită acordarea dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, cu motivarea că în perioada 2001-2005, în calitate de asociat unic la SC A.B. SRL, a creat peste 100 de locuri de muncă (830 la acel moment) cu normă întreagă.
Cererea s-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 70 alin. (1) coroborat cu art. 70 alin. (1) lit. c)-f) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România [în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate, actualmente art. 71 alin. (4) coroborat cu art. 71 alin. (1) lit. c) –f)].
Aceste dispoziţii legale prevăd că, „Străinilor care fac dovada că au efectuat investiţii de minimum 1.000.000 euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de şedere permanentă fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), respectiv cele referitoare la şederea temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă.
Cum intimata-reclamantă a făcut dovada, cu certificat eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, că a fost asociat unic al SC A.B. SRL, în perioada 2001-2005, începând cu anul 2002 numărul lucrărilor de muncă cu normă întreagă create fiind de peste 100 (de la 111 în anul 2002 la 830 în anul 2005), la sfârşitul lunii decembrie 2008 acesta fiind de 1198 de angajaţi, în mod corect instanţa de fond a considerat ca fiind îndeplinită condiţia instituită de textul de lege, prin excepţie de la celelalte prevederi ale textului de lege, condiţiile cumulative prevăzute cu art. 70 alin. (1) lit. a) şi b) (în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate, în prezent art.71 lit. a) şi b) din OUG nr. 194/2002).
Ambii recurenţi consideră că textul de lege invocat, art. 71 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 [art. 70 alin. (4) la momentul emiterii deciziei] ar fi aplicabil doar cetăţenilor străini solicitanţi ai dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, care mai sunt încă asociaţi/acţionari la societatea comercială în care au efectuat investiţii sau au creat locuri de muncă, intimata-reclamantă nemaideţinând această calitate la momentul depunerii cererii sale.
Dar, textul de lege nu condiţionează acordarea dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României de conservarea calităţii de asociat la momentul formulării cererii, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond în considerentele sentinţei pronunţate.
O altă interpretare dată textului de lege, art. 71 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, [art. 70 alin. (4) la momentul emiterii deciziei], în sensul celor precizate de recurenţi, ar duce la încălcarea principiului de drept potrivit căruia „acolo unde legea nu distinge nici cel ce o interpretează nu poate să distingă".
Susţinerea recurentei Oficiul Român de Imigrări, în sensul că intimata-reclamantă în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii nu a avut o şedere continuă pe teritoriul României, aceasta figurând ieşită din ţară, 635 de zile, trebuie înlăturată, aşa cum de altfel a procedat şi instanţa de fond, de vreme ce reclamanta-intimată a solicitat a i se analiza cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României prin prisma dispoziţiilor art. 71 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, [art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 la momentul emiterii deciziei], text de lege care instituie o excepţie de la regulă.
Argumentul invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în susţinerea recursului, în sensul că „din actele dosarului nu rezultă dacă în prezent aceste locuri de muncă mai există sau dacă acestea s-au redus, de la data înfiinţării lor trecând o perioadă mare de timp – 4 ani", deasemeni trebuie înlăturat, deoarece Certificatul nr. 3098 din 16 ianuarie 2009 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti atestă faptul că la data de 31 decembrie 2008 SC A.B. SRL avea un număr de 1198 angajaţi cu contracte individuale de muncă.
Ca o concluzie a celor expuse, instanţa de recurs reţine că instanţa de fond a aplicat în mod corect textul de lege invocat de intimata-reclamantă în soluţionarea cererii sale, pronunţând o soluţie legală şi temeinică prin anularea deciziei nr.3 0138/TD/ din 14 decembrie 2007 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să i se acorde intimatei-reclamante dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României.
În consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de Oficiul Român pentru Imigrări, urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 1632 din 28 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 729/2009. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 772/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
