ICCJ. Decizia nr. 943/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 943/2009
Dosar nr. 3023/2/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta CN T.A.R.O.M. SA a chemat în judecată pârâta A.N.A.F., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea Deciziei de restituire nr. 52166 din 23 august 2006 emisă de A.N.A.F. în soluţionarea cererilor din 25 septembrie 2003 şi din 25 iunie 2004; anularea adresei din 10 noiembrie 2006 emisă de pârâtă în soluţionarea cererii de restituire nr. 98/58 din 7 iulie 2006; obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire a sumei de 867.590 RON reprezentând impozit pe venitul din salarii achitat în plus la bugetul de stat în perioada 2002 - 2005 de către reclamantă.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că desfăşoară în străinătate activitate comercială de vânzare a transportului aerian prin intermediul agenţiilor sale. La aceste agenţii este încadrat personal român care este plătit în valută pentru activitatea desfăşurată, iar pentru perioada în care şi-au desfăşurat activitatea în ţară, a fost salarizat în lei.
Pentru venitul brut obţinut de românii încadraţi în străinătate, CN T.A.R.O.M. SA a reţinut şi vărsat autorităţilor fiscale străine impozit pe venit conform legislaţiei fiscale din ţara respectivă. Pentru perioada în care salariaţii CN T.A.R.O.M. SA şi-au desfăşurat activitatea în străinătate pentru acelaşi venit salarial CN T.A.R.O.M. SA a calculat, reţinut şi virat de două ori impozitul, o dată în România şi a doua oară în străinătate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2971 din 21 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că OG nr. 7/2001 instituie o procedură specială pentru deducerea impozitului pe venit plătit în străinătate, procedură care nu vine în contradicţie cu convenţiile de evitare a dublei impuneri, invocate de către reclamantă. S-a mai reţinut că reclamanta nu este cea care trebuia să solicite restituirea sumelor în discuţie ci salariaţii care beneficiază de creditul fiscal extern, iar pe de altă parte, aceştia din urmă nu au urmat procedura impusă de dispoziţiile OG nr. 7/2001.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs CN T.A.R.O.M. SA care a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., instanţa de fond reţinând în mod nelegal aplicabilitatea OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit la întreaga perioadă în litigiu: 2001-2005 şi ignorând Convenţiile de evitare a dublei impuneri, încheiate cu statele pe teritoriul cărora TAROM are deschise agenţii comerciale, iar pentru perioada 2004-2005 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind incidente prevederile art. 39 - 40, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (4), care trimit la Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri;
- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină – art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de fond limitându-se la simple afirmaţii care nu sunt motivate în fapt şi în drept;
- în mod greşit a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize contabile care să stabilească situaţia sumelor plătite către autorităţile fiscale române şi nedatorate, precum şi situaţia sumelor plătite în străinătate cu titlu de impozit pe venit .
A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi a cerut respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că este neîntemeiat şi va fi înlăturat ca atare.
Astfel, având în vedere că perioada în litigiu este 2002 - 2005, pentru care recurenta a cerut obligarea autorităţii fiscale la emiterea unei decizii de restituire a sumei de 867.590 lei (287.945 lei pentru anul 2002; 239.903 lei pentru anul 2003; 223.009 lei pentru anul 2004 şi 116.733 lei pentru anul 2005), în mod corect instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia şi considerentele hotărârii pe dispoziţiile OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit, care a fost în vigoare până la 1 ianuarie 2004, când a intrat în vigoare Cod Fiscal
Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 7/2001, este subiect al impozitului pe venit, în condiţiile acestei ordonanţe, persoana fizică română cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute în România, cât şi din străinătate.
De asemenea, potrivit art. 49 din aceeaşi ordonanţă: „(1) contribuabilii prevăzuţi la art. 2 alin. (1) lit. a), care pentru acelaşi venit şi în decursul aceleiaşi perioade impozabile sunt supuşi impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate, au dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului plătit în străinătate, în limitele prevăzute în prezenta ordonanţă, denumit în continuare credit fiscal extern.
(2) Creditul fiscal externe se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) impozitul aferent venitului realizat în străinătate a fost plătit direct sau prin reţinere la sursă, lucru dovedit cu documente care atestă plata; b) impozitul datorat şi plătit în străinătate este de aceeaşi natură cu impozitul pe venit datorat în România".
De asemenea, potrivit Procedurii aprobate prin Ordinul nr. 1889/2004 emis de M.F.P., rezultă că sumele, pretins achitate sau reţinute din eroare, se restituie contribuabililor, la cererea documentată a acestora, astfel că instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu fusese învestită şi nici organele fiscale nu fuseseră învestite cu cereri ale contribuabililor, din veniturile cărora fuseseră reţinute sumele ca impozit pe salarii.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, pentru perioada 2002 - 2003, contribuabilii aveau obligaţia depunerii declaraţiei de venituri pentru reglarea impozitelor reţinute, procedură care nu s-a dovedit să fi fost urmată în cauză.
În ceea ce priveşte, Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri, pe care România le avea încheiate cu statele pe teritoriul cărora salariaţii recurentei şi-au desfăşurat activitatea şi unde veniturile lor fuseseră impozitate, instanţa a reţinut în mod legal că dispoziţiile OG nr. 7/2001 nu sunt în contradicţie cu convenţiile respective.
Într-adevăr, în Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri, pe care România le avea încheiate în perioada în litigiu, la art. 10-12 pct. 2, se prevede în mod expres că veniturile (dividende, dobânzi, redevenţe) pot să fie impuse şi în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acelui stat contractant, dacă primitorul este beneficiarul efectiv al veniturilor respective, fără ca impozitul astfel stabilit să poată depăşi o cotă procentuală care variază de la stat la stat.
De altfel, nici dispoziţiile art. 15 din Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri, invocate de recurentă, nu exclude posibilitatea ca veniturile din activităţi desfăşurate în celelalte state contractante să fie impozitate şi în România.
În orice situaţie, însă, reglarea impozitului plătit sau reţinut urma să se realizeze în cadrul procedurii reglementate prin Ordinul nr. 1899/2004, la cererea contribuabilului, procedură care nu a fost urmată în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte perioada 2004 - 2005, sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003, potrivit cărora (art. 40 alin. (1) lit. a)) impozitul pe venit se aplică în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României, reglementare care, pentru anumite limite şi situaţii, se regăseşte, aşa cum s-a arătat mai sus, inclusiv în reglementările Convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs – prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că este neîntemeiat, hotărârea recurată având o motivare corespunzătoare cu obiectul litigiului cu judecarea căruia a fost învestită.
De altfel, chiar recurenta a considerat că motivarea hotărârii criticate este corespunzătoare, criticând, prin primul motiv de recurs, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aşa cum s-a arătat mai sus.
Cel de-al treilea motiv de recurs – prevăzut la art. 3041 C. proc. civ., este de asemenea, neîntemeiat, respingerea cererii de administrare a probei cu o expertiză contabilă fiind pe deplin justificată, din moment ce, în cauză, litigiul nu privea întinderea sau achitarea neachitarea unor sume cu titlu de impozit pe venituri, ci privea incidenţa, interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale, aspecte care se aflau sub prerogativele instanţei învestite cu judecarea cauzei.
În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul va fi respins, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de CN T.A.R.O.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 2971 din 21 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 931/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 948/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
