ICCJ. Decizia nr. 1025/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1025/2010
Dosar nr.3636/2/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2781 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantului M.V. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în prezent Ministerul Justiţiei, în sensul că a fost constatat refuzul nejustificat de a soluţiona cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române şi pârâtul a fost obligat să soluţioneze cererea reclamantului, fiind respinsă cererea de acordare a daunelor morale solicitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat redobândirea cetăţeniei române încă din anul 2003, iar până la acest moment nu a primit niciun răspuns, deşi a adresat autorităţii pârâte cerere de urgentare a soluţionării dosarului de cetăţenie, formulată la 10 martie 2009.
Instanţa de fond a constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetăţenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este nejustificat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiţiei, criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cauza, prezentând pe larg procedura privind acordarea la cerere a cetăţeniei române, prevăzută de Legea nr. 21/1991.
S-a arătat că obligarea Ministerului Justiţiei la soluţionarea cererii reclamantului, nu are temei juridic, în condiţiile în care preşedintele Comisiei de cetăţenie stabileşte termenul la care se va dezbate cererea de acordare sau redobândire a cetăţeniei române.
S-a arătat că invocarea ca temei al acţiunii introductive a Convenţiei Europene a Consiliului Europei privind cetăţenia nu are fundament în cauza de faţă, întrucât această convenţie a fost ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 sub rezerva respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia internă, recurentul apreciind că fiecare stat este în drept să determine prin legislaţia sa care îi sunt cetăţenii.
S-a susţinut că soluţionarea cererii de acordare/redobândire a cetăţenie române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv şi în condiţiile expres menţionate în legea specială a cetăţeniei române, considerând că nici petentul, dar nici instanţa de judecată nu poate condiţiona termenul în care trebuie să fie soluţionată. S-a precizat că Legea nr. 21/1991 menţionează expres condiţiile şi situaţia în care persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată, considerând că numai ordinul emis de Ministrul Justiţiei poate fi atacat în instanţa de contencios administrativ.
S-a arătat că în cauza de faţă nu sunt întrunite condiţiile privind refuzul nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, întrucât cererea reclamantului a fost examinată în şedinţa din data de 5 mai 2009 şi întrucât s-a apreciat asupra necesităţii depunerii şi a altor înscrisuri s-a stabilit un nou termen pentru analizarea cererii reclamantului, la data de 22 iulie 2009.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetăţenii moldoveni de naţionalitate română pot depune cererile de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condiţiile în care au reşedinţa sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiţiei a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii intimatului-reclamant, indiferent de motivaţia autorităţii recurente ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetăţeniei române.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, iar în cauza de faţă Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul priveşte cu speranţă legitimă.
Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluţionare a cererii, de stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantului.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că nu este vorba de un refuz nejustificat, arătând termenul la care cererea reclamantului a fost examinată, acela de 5 mai 2009, întrucât acest termen este ulterior introducerii acţiunii introductive a reclamantului la instanţa de judecată, de 17 aprilie 2009, astfel încât nu i se poate imputa reclamantului modul în care a înţeles să îşi apere un drept prevăzut de lege.
Înalta Curte nu poate reţine apărarea recurentului în sensul că reclamantului i s-a stabilit un nou termen pentru analizarea cererii, la data de 22 iulie 2009, în condiţiile în care cererea de recurs a fost înregistrată la instanţă la data de 30 iulie 2009 şi recurentul nu a putut oferi instanţei de control judiciar măsura dispusă în privinţa reclamantului, ori dovedirea faptului că s-a răspuns cererii acestuia.
Înalta Curte reţine ca neîntemeiată critica recurentului cu privire la soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată, întrucât susţinerea că numai autoritatea pârâtă deţine prerogativa soluţionării cererii reclamantului de redobândire a cetăţeniei române şi acesta trebuie să aştepte, fără limită în timp, emiterea actului administrativ, după care se poate adresa instanţei, nu poate fi acceptată de instanţă, văzând dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, nesoluţionarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil de către autoritatea publică atrage competenţa instanţei sesizate cu soluţionarea cererii introductive, iar instanţa de judecată poate şi trebuie să exercite un control efectiv al celor sesizate şi să dispună în legătură cu acestea, conform Legii contenciosului administrativ.
Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. 1 lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtului la soluţionarea cererii reclamantului, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.
Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurent în sensul că nu are fundament invocarea dispoziţiilor Convenţiei ratificate de România prin Legea nr. 396/2002, motivat de faptul că în cauza de faţă instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea până la data introducerii acţiunii reclamantului a cererii acestuia, iar instanţa de judecată nu a obligat recurentul la acordarea cetăţeniei, ci la soluţionarea cererii reclamantului, ceea ce presupune că autoritatea sesizată va verifica condiţiile legale pentru acordarea sau nu a dreptului solicitat conform legislaţiei interne.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului înseamnă depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în actele internaţionale.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea soluţionării cererilor de redobândire a cetăţeniei române, văzând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of., nr. 490/9.07.2002, dispoziţii conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 2781 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1023/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1027/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
