ICCJ. Decizia nr. 1126/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1126/2010
Dosar nr. 4093/2/2007
Şedinţa de la 1 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea sa reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru faptul că pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nu a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate conform deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal, pentru emiterea cu întârziere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 1348 din 19 februarie 2007 si pentru 37 de zile de întârziere aferente perioadei 10 noiembrie 2006 - 20 noiembrie 2006 şi 23 ianuarie 2007 - 19 februarie 2007.
Reclamanta a mai solicitat în baza art. 8 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004 şi daune morale.
Cererea a fost precizată, la 17 octombrie 2007, astfel prin primul capăt de cerere a solicitat obligarea la plata echivalentului a 109272,47 euro reprezentând despăgubiri pentru 37 de zile de întârziere, perioadele fiind acelea din al doilea capăt de cerere al acţiunii introductive.
Prin capătul 2 al cererii precizatoare a solicitat despăgubiri aferente în sumă de 127049,63 euro reprezentând despăgubiri aferentei suprafeţei de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb, despăgubiri aferente perioadei 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007.
În sfârşit, prin cel de-al treilea capăt de cerere a solicitat daune morale în cuantum de 3264600 lei echivalentul a 1000000 euro.
Cu privire la daunele solicitate prin primul capăt de cerere din cererea precizată se reţine că pârâtul Ministerul Transporturilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, la data de 19 februarie 2007, însă nu în baza documentaţiei prevăzute de HG nr. 834/1991 şi a Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992, ci în baza deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 26217/1/2004 (7935/2004) aşa cum reiese din anexa la certificat aflată la fila 492 din vol. 1 al dosarului.
În ipoteza în care pentru emiterea actului administrativ este necesară o anumită procedură şi întocmirea unei anumite documentaţii, instanţa opinează că nu se poate aplica termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru executarea hotărârii judecătoreşti prin care pârâtul, autoritate publică, a fost obligat să emită un certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Chiar daca s-ar lua în calcul acest termen trebuie avută în vedere şi atitudinea pârâtului, pentru că nu se poate atrage răspunderea materială decât în condiţiile în care se constată că întârzierea se datorează culpei acestuia.
Se observă astfel că în termenul prevăzut de lege pentru executare pârâtul a solicitat reclamantei documentaţia întocmită în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, aducându-i la cunoştinţă reclamantei prin adresa de la fila 494 că documentaţia depusă nu respectă prevederile hotărârii de guvern sus indicate şi a Criteriilor nr. 2665/1992.
În răspunsul la întâmpinare reclamanta a apreciat susţinerile pârâtului referitoare la nedepunerea documentaţiei ca fiind de rea credinţă pentru că pârâtul a fost parte în dosarul prin care a fost obligat la emiterea certificatului, iar în acel dosar a fost efectuată o expertiză prin care a fost stabilit amplasamentul terenului.
Instanţa nu poate reţine această susţinere a reclamantei deoarece actele necesare pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform Criteriilor nr. 2665/1992 nu sunt doar acte privind amplasamentul terenului.
În acest context instanţa reţine că nici în prezent anexa 2 prevăzută în criteriile sus indicate nu cuprinde toate semnăturile prevăzute de acest act normativ.
Din cele reţinute mai sus reiese că pârâtul nu a făcut decât să solicite reclamantei respectarea prevederilor din actele normative ce se refereau la emiterea actului la care a fost obligat prin Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 26217/1/2004 (7935/2004), ori aceste solicitări nu sunt în afara legii şi astfel nu se poate retine culpa pârâtei în tergiversarea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Chiar dacă am aprecia că totuşi acest înscris trebuia emis până la data de 10 noiembrie 2006, tot nu sunt întrunite condiţiile pentru a se atrage răspunderea paratului pentru daune în sumele solicitate de reclamantă.
Astfel, se reţine că neplata sumelor datorate cu titlu de chirie de către cocontractanţi ai reclamantei, pe motiv că aceasta nu are eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate, deşi li s-a adus la cunoştinţă existenta unei hotărâri judecătoreşti privind dreptul reclamantei asupra terenului, nu se datorează culpei pârâtului ci relei credinţe a cocontractanţilor, care oricum după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în februarie 2007, trebuiau să facă plata retroactivă a chiriei, nemaiexistând nici un dubiu asupra proprietarului terenului.
De asemenea, chiar dacă nu ar fi existat contracte de închiriere pe teren, cei ce au ocupat terenul reclamantei trebuiau să plătească acesteia lipsa de folosinţă a terenului, conform prevederilor art. 482 şi 483 C. civ.
Aşa fiind, pentru daunele constând în lipsa de folosinţă a terenului sau neplata chiriei de către terţi, reclamanta trebuie să se îndrepte împotriva acestora deoarece aceste prejudicii nu sunt în raport de cauzalitate directă cu neemiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termenul de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, ci raportul de cauzalitate între prejudiciu, exista cu faptele terţilor care au ocupat terenul fără a plăti contravaloarea folosinţei acestuia.
În altă ordine de idei reclamanta nici nu a dovedit că avea contracte pentru toată suprafaţa de teren, la care se referea titlul de proprietate, iar daca avea contracte, am văzut că pentru neplata chiriei sunt responsabili cocontractanţii, iar pentru suprafeţele pentru care nu are încheiate contracte nu a făcut dovada unor oferte ferme pe tot restul suprafeţei de teren.
Oricum este puţin probabil ca toată suprafaţa de teren să aibă dotările necesare pentru a fi închiriată şi oricum închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii este o activitate secundară a reclamantei, cea principală fiind de transporturi aeriene ocazionale, conform certificatului constatator de la ORC.
Astfel, dacă reclamanta ar fi închiriat toată suprafaţa de teren nu şi-ar mai fi putut desfăşura obiectul principal de activitate.
De aici reiese odată în plus că daunele solicitate prin capătul unu al cererii precizatoare nu sunt în legătură cauzală directă cu întârzierea pârâtului Ministerul Transporturilor în emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii pârâtului pentru aceste daune.
Nici capătul II din cererea precizatoare nu este întemeiat.
Reclamanta a solicitat prin acest capăt de cerere daune reprezentând despăgubiri aferente suprafeţei de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb intabulat iniţial de soţii N., daune calculate pe perioada 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007, adică până la data încheierii tranzacţiei judiciare încheiate cu numiţii N.I.B. şi N.C.
Instanţa reţine că a fost încheiat contractul de schimb între SN A.I.B. SA, N.I.B. şi N.C. la data de 13 decembrie 2004.
Prin urmare, încheierea acestui contract este mult anterioară deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi astfel nu poate fi vorba despre daune în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece imposibilitatea reclamantei de a intra în posesia suprafeţei de 17029 m.p. o perioadă de 227 după emiterea certificatului de atestare a dreptului sau de proprietate nu se datorează executării cu întârziere a deciziei civile sus indicate ci unei fapte anterioare a SN A.I.B. SA, care a făcut un schimb de terenuri.
Chiar dacă am reţine că acest schimb de terenuri se datorează tot culpei pârâtului, indirect, nu este vorba despre neexecutarea deciziei civile în termenul legal prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci de o altă faptă, aceea de a-şi da acordul (ca şi reprezentant al acţionarului unic statul roman) la schimbul de terenuri în anul 2004.
Oricum, chiar dacă adunarea generală a SN A.I.B. SA este formată din membrii numiţi prin ordin al Ministrului Transporturilor, totuşi nu se poate afirma că faptele societăţii sus amintite sunt în egală măsură faptele Ministerului Transporturilor.
Pe cale de consecinţă nu există nici o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamantă prin faptul că nu a intrat în posesia terenului de 17029 m.p. în februarie 2007 şi executarea cu întârziere a deciziei din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal.
Aşa fiind, nu sunt întrunite condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru a obliga pârâtul la plata daunelor solicitate prin capătul doi al cererii precizate a reclamantei din 17 octombrie 2007.
Aceste daune de la punctul doi al acţiunii precizate nu ar putea fi admise nici în baza art. 18 alin. (3) din legea contenciosului administrativ, deoarece prin Decizia civilă a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sus indicată a fost respins capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin refuzul de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Faptul că numiţii N. şi-ar fi intabulat dreptul de proprietate în februarie 2007 nu are nici o relevanţă deoarece intabularea s-a făcut în baza unui contract încheiat în 2004, deşi anterior o cerere de intabulare fusese respinsă, iar instanţele au menţinut încheierea de respingere.
De asemenea, intabularea dreptului numiţilor N. în condiţiile în care erau notate în C.F. inclusiv Decizia privind obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a reclamantei nu se datorează culpei pârâtului.
În sfârşit, faţă de motivarea cererii privind daunele morale, se reţine că această solicitare nu are nici o legătură cu executarea cu întârziere a deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 26217/1/2004 (7935/2004), sau cu refuzul de emitere al certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 8, 18 sau 24 din Legea nr. 554/2004.
Atitudinea de denigrare prin mass-media a reclamantei şi eventualele presiuni cu privire la creditorii reclamantei nu sunt fapte care să atragă aplicabilitatea legii contenciosului administrativ, şi acordarea unor daune în baza acestei legi, ci sunt despăgubiri ce pot fi solicitate instanţei civile sau penale, după caz.
Faţă de faptul că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtului pentru prejudiciile solicitate, raportul de expertiză întocmit în cauză nu are nici o relevanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1029 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantei SC A.U. SA ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC A.U. SA solicitând casarea sentinţei şi în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare având în vedere faptul că a fost pronunţată în şedinţă publică, nu în camera de consiliu.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată a solicitat în baza prevederilor ar. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 să fie obligată pârâta la plata sumei de 213.825 euro în echivalent la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de 89.830 m.p. pentru 37 de zile de întârziere a executării deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006. De asemenea, a solicitat în baza aceleiaşi prevederi legale obligarea pârâtei la plata sumei de 248.685 euro în echivalent la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb încheiat de soţii N., calculate pentru 227 de zile întârziere aferente perioadei cuprinse între 19 februarie 2007 (data emiterii cu întârziere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate) şi 4 octombrie 2007 (data încheierii tranzacţiei judiciare).
Deşi cererea fusese întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, solicitându-se daune pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006, iar instanţa recunoaşte că pârâta a depăşit termenul de 30 de zile pentru executarea deciziei irevocabile, totuşi, a respins acţiunea pe motiv că nu s-a depus la sediul pârâtei documentaţia întocmită conform HG nr. 834/1991, deşi, în realitate, instanţa de fond nu trebuie decât să constate dacă pârâta a depăşit cu rea credinţă termenul de executare a deciziei civile amintite.
Instanţa de fond a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ignorând dispoziţiile cuprinse în alin. (2) al aceluiaşi text legal în care se recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru nerespectarea termenului de 30 de zile, deoarece reţine că în ipoteza în care pentru emiterea actului este necesară o anumită procedură şi întocmirea unei anumite documentaţii, termenul în discuţie nu se poate aplica.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 248.685 euro este fondat având în vedere că pârâta a refuzat eliberarea certificatului în termen util, SC .U. SA nefiind în măsură să depună documentaţia pentru intabularea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 17.024 m.p. pentru o perioadă de 227 de zile, ceea ce a pus-o în imposibilitatea derulării unor contracte de închiriere cu diferiţi parteneri contractuali (firme de aviaţie) aceştia refuzând plata chiriei pentru terenul proprietatea sa.
Instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub acţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, deşi în art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 se prevede că hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul art. 24 din acelaşi act normativ se ia în camera de consiliu, sentinţa civilă nr. 1029 din 11 martie 2009 a fost pronunţată în şedinţă publică.
Recursul este fondat.
În art. 22 – art. 26 (Capitolul al III-lea) din Legea nr. 554/2004 este reglementată procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din actul normativ precitat, dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Or, în speţă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost anulat parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M09, nr. 0733 emis de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului la data de 4 aprilie 2000, în favoarea SN A.I.B. SA numai pentru suprafaţa de 89.830 m.p. şi a obligat pârâtul să emită pentru reclamantă, SC A.U. SA certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 89.830 m.p.
Cum în cuprinsul deciziei respective nu s-a fixat un termen pentru executarea acesteia, în acord cu prevederea expresă din art. 24 alin. (1), pârâtul avea obligaţia ca în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti în discuţie să procedeze la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Termenul prevăzut în art. 24 alin. (1) s-a împlinit în speţă la data de 10 noiembrie 2007, certificatul fiind emis în favoarea reclamantei cu o întârziere de 37 de zile. Calculul celor 37 de zile de întârziere s-a făcut având în vedere perioada cuprinsă între 10 noiembrie 2006 şi 20 noiembrie 2006 (10 noiembrie 2006 reprezentând data la care a expirat termenul prevăzut în art. 24 alin. (1), iar 20 noiembrie 2006 data la care s-a dispus suspendarea executării deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006), precum şi perioada cuprinsă între 23 ianuarie 2007 şi 19 februarie 2007 (23 ianuarie 2007, data până la care a operat suspendarea executării deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006, iar 19 februarie 2007 data emiterii certificatului în beneficiul reclamantei).
Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reţinând inaplicabilitatea în speţă a textului legal care se referă la termenul în care se execută hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ, cu motivarea că nu se poate reţine culpa pârâtului în condiţiile în care în termenul prevăzut de lege pentru executare acesta a solicitat reclamantei documentaţia întocmită în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, în acelaşi timp, comunicându-i că documentaţia pe care o depusese nu respectă prevederile actului normativ precitat.
Procedând în acest mod, practic, prima instanţă a repus în discuţie îndrituirea reclamantei de a i se elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 89.830 mp, asupra căreia s-a pronunţat irevocabil instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006, ceea ce este nelegal. Având în vedere că acţiunea reclamantei se întemeiază pe prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instanţa de judecată trebuia să se rezume strict la a stabili dacă SC A.U. SA este îndreptăţită la despăgubiri pentru întârziere în condiţiile în care Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006 nu a fost pusă în executare în termenul legal, cu alte cuvinte, dacă pârâtului îi este imputabilă nerespectarea termenului prevăzut în art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
În această privinţă, constată Înalta Curte, culpa pârâtului în neexecutarea în termen legal a deciziei instanţei supreme rezultă cu puterea evidenţei. Prin Decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în termeni categorici că reclamanta a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 89.830 m.p. şi a obligat pârâtul să emită respectivul certificat. Astfel, pârâtul trebuia să emită certificatul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti în discuţie, necondiţionat, or, cu nesocotirea deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 pârâtul a pretins că reclamanta nu dovedeşte îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea certificatului şi i-a cerut să producă probe în dovedirea pretenţiei sale.
Certificatul a fost emis de pârât cu o întârziere de 37 de zile, întârziere care, potrivit probelor administrate în cauză, i-a cauzat un prejudiciu de 213.825 de euro.
Prejudiciul suferit de reclamantă, conform expertizei contabile efectuate în cauză, a fost calculat, având în vedere contractele de închiriere ale reclamantei, după obţinerea titlului de proprietate asupra terenului, contractele similare încheiate de societatea învecinată, SN A.I.B. SA, precum şi documente contabile ale reclamantei ce au fost emise de SC A.U. SA în baza contractelor de închiriere ulterioare intrării în posesia certificatului.
Rezultă aşadar că sub aspectul obligării pârâtului la plata acestei sume cererea reclamantei este pe deplin întemeiată.
În ceea ce priveşte însă capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 248.685 euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren calculate pentru 227 de zile de întârziere aferente perioadei 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007, acesta este nefondat.
Este de observat că acţiunea reclamantei este întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de unde rezultă fără echivoc că în discuţie, pe această bază legală, sunt exclusiv despăgubiri pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri pronunţată de o instanţă de contencios administrativ. Astfel, în speţă, discuţia nu se poate purta decât în privinţa despăgubirilor pentru întârziere de la data la care a expirat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) (10 noiembrie 2006) şi până la executarea deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006, fapt produs la data de 19 februarie 2007 prin emiterea certificatului M09 nr. 1348 din 19 februarie 2007.
Aşadar, în speţă, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se pot pretinde despăgubiri pentru întârziere numai pentru perioada ce se încheie cu emiterea certificatului, nu şi pentru o perioadă ulterioară aşa cum solicită reclamanta prin acest capăt de cerere. Eventual, despăgubiri pentru alte perioade decât pentru care reclamata este îndreptăţită în baza art. 24 alin. (1) (37 de zile de întârziere) pot fi solicitate în temeiul art. 19 din Legea contenciosului administrativ.
În fine, critica din recurs întemeiată pe prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită. Pentru anularea unui act de procedură se cer întrunite cumulativ trei condiţii: actul de procedură să fi fost întocmit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcţionar public necompetent; actul de procedură să fi produs părţii o vătămare; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, rezultă cu evidenţă că dacă prima condiţie este îndeplinită, instanţa neobservând că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 hotărârea se ia în camera de consiliu, nu în şedinţă publică, celelalte condiţii nu sunt îndeplinite, deoarece prin încălcarea prevederilor textului legal precitat nu i s-a produs o vătămare.
Faţă de cele ce preced, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul reclamantei, va modifica sentinţa atacată şi va admite în parte acţiunea reclamantei în sensul că va obliga pârâtul, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata către reclamantă a sumei de 213.825 euro în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru întârzierea punerii în executare a deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va respinge în rest acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.U. SA împotriva sentinţei civile nr. 1029 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei A.U. SA şi în consecinţă, obligă intimatul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata sumei de 213.825 euro în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru întârzierea punerii în executare a deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge în rest acţiunea reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1016/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1209/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
