ICCJ. Decizia nr. 1222/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1222/2010
Dosar nr. 844/42/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursurile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la data de 15 august 2008, reclamantul A.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Muncii şi Egalităţii de Şanse, în prezent Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale şi 50.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale.
Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti şi a netimbrării acţiunii.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2008, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta, către reclamant, la pata sumei de 25.485 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, urmare a litigiilor avute cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, la data de 30 iunie 2008, a fost emisă o nouă decizie de pensionare, nr. 162020, prin care i-au fost recunoscute reclamantului drepturile câştigate în cadrul proceselor anterioare purtate cu ministerul pârât, context în care, prin prezenta acţiune, acesta a solicitat acordarea unor despăgubiri materiale şi morale.
Având în vedere că reclamantul a câştigat drepturile ca urmare a proceselor avute cu pârâtul, cuantumul pensiei sale crescând în mod substanţial, instanţa a apreciat că, în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ., urmând a i se acorda despăgubiri materiale ce rezultă din diferenţa dintre pensia anterioară şi cea câştigată ulterior, potrivit calculelor depuse la dosar, în cuantum de 25.485 lei.
Cu privire la daunele morale solicitate s-a reţinut că în cauză au fost administrate probe cu privire la producerea unor suferinţe morale cauzate de impactul concret al hotărârilor judecătoreşti pronunţate, cuantumul acestora fiind apreciat, în funcţie de durata reală a încercărilor reclamantului şi de importanţa câştigării acestui drept, la 10.000 lei.
Instanţa de fond a admis capătul de cerere privind acordarea de daune materiale rezultate din angajarea unor credite bancare, apreciind că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul pretins.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul A.I.A. cât şi pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Prin cererea de recurs formulată de reclamant au fost punctate ca şi critici următoarele:
1-instanţa nu a acordat ceea ce s-a cerut;
2-hotărârea cuprinde motive contradictorii;
3-instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
După reiterarea situaţiei de fapt ce a stat la baza demersului judiciar pornit în faţa instanţei de contencios administrativ, recurentul a arătat, în esenţă, că atât cuantumul daunelor materiale, cât şi al celor morale a fost greşit stabilit prin hotărârea atacată.
Astfel, în privinţa daunelor materiale se impune a fi avute în vedere: indicele de inflaţie, instrument important de măsurare a gradului de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie, dobânda legală în conformitate cu OG nr. 9/2000 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi beneficiul nerealizat. Sub acest ultim aspect s-a apreciat că judecătorul s-a limitat la acoperirea prejudiciului efectiv (dannum energens) şi nu şi la acoperirea beneficiului nerealizat (lucrum cessans) prin restabilirea situaţiei anterioare a prejudiciului suferit, având în vedere că recurentul a fost nevoit să contracteze unele credite în vederea achiziţionării de bunuri şi pentru a putea face faţă cheltuielilor de judecată împotriva Ministerului Muncii pentru obţinerea drepturilor sale legale; s-a apreciat că există o strânsă legătură între fapta ilicită şi prejudiciul creat, fiind evident că dacă drepturile îi erau acordate din noiembrie 2003 nu s-ar fi aflat în situaţia de a contracta credite.
În ce priveşte daunele morale, în opinia recurentului acestea trebuiau acordate în cuantumul cerut, fiind evident că prin comportamentul abuziv şi ilegal al reprezentanţilor pârâtului s-au adus grave atingeri valorilor care definesc personalitatea umană. S-a apreciat ca greşită condiţionare a acordării acestor daune în raport de probele aduse în dovedirea lor, impunerea acestora încălcând cerinţele unui proces echitabil prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.O.
Prin cererea de recurs formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, pct. 9 şi de art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-pârât a considerat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât în raport de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000 competenţa materială revenea Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a Tribunalului Dâmboviţa.
S-a arătat totodată, că autoritatea recurentă s-a conformat hotărârilor irevocabile pronunţate, respectând întocmai normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 19/2000 aşa cum au fost acestea modificate în aplicarea Deciziei nr. 2562 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Neţinând seama de acest context şi de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa fondului a stabilit ca despăgubiri materiale diferenţa între pensia anterioară şi cea actuală a recurentului-reclamant, fără a indica însă pensia anterioară la care s-a raportat; de altfel această diferenţă de pensie s-a şi acordat de C.J.P. Dâmboviţa în baza sentinţei nr. 14 din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.
În privinţa daunelor morale, a considerat recurentul-pârât că acestea au fost greşit acordate în lipsa dovedirii prejudiciului moral conform art. 1169 C. civ.
La termenul de judecată din 28 mai 2009, în faţa instanţei de control judiciar, recurentul-reclamant prin mandatar a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului recursului, cu motivarea că cererea de recurs depusă de autoritatea pârâtă nu este semnată de ministru, ci de directorul D.L.M.D.S.
Analizând în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată de recurentul-reclamant Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, conform Ordinului nr. 25 din 18 ianuarie 2009 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale fiind delegate directorului D.L.M.D.S. mai multe atribuţii, printre care şi aceea de a semna în numele ministrului cererile de chemare în judecată […], recursurile şi orice alte documente utile autorităţilor judecătoreşti.
Examinând cauza prin prisma criticilor expuse rezumativ mai înainte şi cuprinse în ambele cereri de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi nici celelalte motive care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi o analiză făcută şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., conduce în mod clar la concluzia că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Motivul de ordine publică ce vizează necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, reiterat de recurentul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a primit o corectă dezlegare din partea instanţei fondului.
Într-adevăr, obiectul litigiului cu care a fost învestită Curtea de Apel Ploieşti se circumscrie dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că nu poate fi primită teza recurentului-pârât privind competenţa materială a Tribunalului Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Asupra fondului pricinii, abordarea judecătorului fondului este în acord cu materialul probator şi cu normele legale incidente raportat la obiectul acţiunii, în considerentele sentinţei fiind expuse în mod argumentat toate elementele care au condus la admiterea în parte a solicitărilor reclamantului A.I.A.
Instanţa s-a pronunţat cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., asupra obiectului pricinii, iar prin cererea de recurs a reclamantului se explică afirmaţia „hotărârea cuprinde motive contradictorii, astfel că primele două critici enunţate de recurentul-reclamant nu îşi găsesc suport în actele dosarului.
În contextul în care instanţa s-a pronunţat asupra ceea ce s-a cerut, nu se poate imputa acesteia că la stabilirea cuantumului daunelor materiale, găsite ca întemeiate faţă de incidenţa prevederilor art. 998 – art. 999 C. civ., nu au fost avute în vedere indicele de inflaţie, dobânda legală şi beneficiul nerealizat. În privinţa acestuia din urmă, apreciat de reclamant ca fiind reprezentat de angajarea unor credite bancare, instanţa a subliniat că neexistând o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul pretins, acesta nu poate fi avut în vedere la calculul daunelor materiale.
Despăgubirile materiale acordate au rezultat din diferenţa pensiei anterioare şi cea calculată în urma numeroaselor litigii purtate între părţi în care reclamantul a avut câştig de cauză, calculul diferenţei fiind făcut pe baza actelor din dosar şi stabilit la suma de 25.485 lei.
În ceea ce priveşte daunele morale ce au făcut obiect de nemulţumire al ambilor recurenţi, se observă că teoria avansată de autoritatea pârâtă referitoare la dovedirea prejudiciului moral în conformitate cu art. 1169 C. civ., nu poate fi primită, cum de altfel nu poate fi primită nici susţinerea reclamantului că în condiţiile unei evidente poziţii de abuz şi nelegalitate a Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale se impune acoperirea acestui prejudiciu prin acordarea întregii sume cerute, anume echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro.
Raportând în mod firesc cuantumul acestor daune morale la durata reală a încercărilor reclamantului de a-şi câştiga în instanţă drepturile şi la importanţa acestor drepturi, judecătorul fondului le-a apreciat la suma 10.000 lei.
În lipsa unor prevederi legale care să conţină criterii explicite de stabilire a unor astfel de daune, este evident că judecătorului îi revine rolul de a le acorda prin apreciere, iar această abordare nu contravine în nici un fel prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, ci este în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de reclamantul A.I.A.
Respinge recursurile declarate de A.I.A. şi de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, împotriva sentinţei civile nr. 247 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1221/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1224/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
