ICCJ. Decizia nr. 1136/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1136/2010
Dosar nr. 632/2/200.
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada României din Republica Moldova, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, şi pe cale de consecinţă, să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române de îndată.
A mai solicitat şi obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale în cuantum de 1000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în luna august 2006 s-a prezentat personal la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, fiind invitat să depună prin poştă cererea sa.
Reclamantul a mai arătat că potrivit recomandării făcute a depus prin poştă cererea sa, neprimind însă niciun răspuns de acceptare, motiv pentru care a apreciat că atitudinea Secţiei Consulare reprezintă un refuz nejustificat de a soluţiona cererea privind invitarea într-un termen scurt, rezonabil, în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române.
A apreciat reclamantul că îi este îngrădit dreptul actual, legal şi constituţional de depunere, înregistrare a cererii de redobândire a cetăţeniei române, drept reglementat de Legea nr. 21/1991.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca prescrisă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată, invocând numărul foarte mare de astfel de solicitări, de ordinul sutelor de mii, precum şi dificultăţile generate de spaţiul prea mic al secţiei consulare, numărul restrâns de funcţionari, astfel că cererile sunt procesate în ordine cronologică, fiind inechitabilă soluţionarea „peste rând" a cererii reclamantului.
Prin sentinţa nr. 1457 din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, fiind admisă, în parte, cererea formulată. Instanţa a obligat pârâtul să primească de îndată cererea de redobândire a cetăţeniei române şi actele anexe, respingând cererea reclamantului privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat în ce priveşte excepţia invocată, un caracter continuu al refuzului pârâtului de a primi cererea reclamantului.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că amânarea reclamantului pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.
În atare condiţii, prima instanţă a constatat refuzul pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi a apreciat că motivele manageriale invocate de pârât nu au relevanţă sub acest aspect.
Având în vedere volumul de activitate al pârâtului care are de înregistrat şi de soluţionat multe asemenea cereri, Curtea a considerat că există un caz fortuit care a împiedicat pe pârât să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de lege, astfel încât a respins cererea reclamantului privind plata daunelor morale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, în principal, ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susţinut că soluţia adoptată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi asupra fondului cauzei, este rezultatul interpretării greşite a legii.
Astfel :
1. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Recurentul a susţinut că, raportat la motivarea în fapt a acţiunii – lipsa unui răspuns la cererea adresată în luna septembrie 2006 – excepţia invocată este întemeiată, conform cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/ 2004 intervenind prescripţia dreptului la acţiune, întrucât termenul de 6 luni calculat de la data expirării termenului de soluţionare a respectivei cereri, în sensul art. 11 alin. (1) lit. c), a expirat cu mult timp înainte de introducerea cererii.
În opinia acestuia, din moment ce judecătorul a valorificat data formulării unei cereri pentru a oferi câştig de cauză persoanei care s-a adresat instanţei, se impunea ca legea contenciosului administrativ să fie aplicată unitar şi inseparabil în toate dispoziţiile ei, iar una din consecinţele acestei modalităţi de aplicare ar fi trebuit să fie şi respingerea acţiunii ca prescrisă, întrucât reclamantul s-a prevalat de o cerere scrisă, formulată în luna septembrie a anului 2006.
2. Sub aspectul fondului cauzei.
Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susţinut că răspunsul transmis reclamantului nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricţionare a unui drept.
Pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare în discuţie.
Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanţă esenţială, din moment ce actul de organizare a activităţii M.A.E. în Republica Moldova nu a aparţinut integral deciziei luate la nivelul instituţiei acestuia, aşa cum o pot face celelalte autorităţi administrative române de pe cuprinsul ţării în gestionarea atribuţiilor ce le revin.
În opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenţei între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire şi pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.
Or, în lipsa unei culpe administrative, instituţia pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Totodată, susţine recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secţiei consulare a Ambasadei Române la Chişinău.
Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudenţa CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, putându-li-se limita drepturile faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte şi reclamantul.
Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcţie de toate circumstanţele relevante, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condiţiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfăşura.
Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanţa nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon, în condiţiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.
S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi depuse şi la prefecturile oricărui judeţ din România, concluzionându-se că lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce priveşte activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reţinută.
Constatările şi considerentele instanţei de recurs.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, şi cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Sesizând instanţa de contencios administrativ şi întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 101 şi art. 12 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/2001, precum şi pe cele ale Legii nr. 554/2004, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului M.A.E. ca, prin intermediul Ambasadei Române la Chişinău, să-i primească cererea şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române.
Legea nr.554/2004 reglementează, prin art.11, două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)] şi (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2).
Termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii, în speţă fiind relevante momentele de început prevăzute la lit. b) şi c): data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii – în cazul refuzului explicit de soluţionare a acesteia, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii – în cazul nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h).
Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).
Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ, cu scuza că nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată şi că s-a aşteptat primirea acestuia.
De altfel, ar fi contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi pentru refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptăţită să sesizeze instanţa de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării termenului legal de soluţionare sau de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a acesteia.
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură şi stabilirea sancţiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricţii admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanţa sa.
În raport cu aceste prevederi legale, cu circumstanţele concrete ale cauzei şi prin prisma acestor scurte consideraţiuni de ordin doctrinar şi jurisprudenţial, este indiscutabil faptul că începând cu data de 25 septembrie 2007, reclamantul era decăzut din dreptul de a ataca în contencios administrativ refuzul administrativ de a-i rezolva cererea formulată iniţial.
Evident, dreptul său subiectiv pretins încălcat fiind imprescriptibil, acesta era îndreptăţit să formuleze o noua cerere şi să atace numai eventualul nou refuz practicat de autoritatea publică astfel sesizată.
Prin urmare, în considerarea acestor prevederi legale şi din perspectiva logicii reglementării contenciosului administrativ, pretinsa sesizare din luna ianuarie 2009, reţinută de instanţa fondului, nu poate fi calificată decât ca o nouă cerere de aprobare a depunerii actelor pentru redobândirea cetăţeniei române, cu fixarea datei la care va fi invitat pentru depunerea lor.
Din această perspectivă, soluţia adoptată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este corectă, termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) începând să curgă de la data expirării termenului de soluţionare a acestei noi cereri.
2. Sub aspectul fondului cauzei, se impune în mod evident, cel puţin pentru anumite considerente circumscrise necesităţii respectării rigorii juridice şi aplicării unitare a legii, ca pentru examinarea temeiniciei acţiunii reclamantului să fie avută în vedere aceeaşi dată a depunerii ultimei cereri, pasivitatea/aşteptarea recurentului din perioada anterioară nefiind de natură să justifice reţinerea unei eventuale culpe administrative în sarcina instituţiei pârâtei prin raportare la data primei cereri, în condiţiile în care această pasivitate a avut drept consecinţă decăderea reclamantului din dreptul de a recurge la forţa de constrângere a Statului Român pentru rezolvarea acesteia, cum s-a arătat mai sus. Aceasta cu atât mai mult cu cât comportamentul reclamantului constituie, alături de cel al autorităţii competente, unul din criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri.
Reglementând obiectul acţiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
În înţelesul acestei legi, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].
Recurentul-pârât a răspuns petiţionarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincţie în funcţie de tipul soluţiei administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.
Or, în aceste condiţii, tăcerea administraţiei ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, nu poate fi reţinută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.
Totodată, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa unei vătămări a reclamantului în interesul său legitim derivat din vocaţia dobândită în temeiul art. 101 din Legea nr. 21/1991 – de a redobândi sau de a i se recunoaşte cetăţenia română – care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilităţii în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei.
Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili şi un termen în care autorităţile române trebuie să proceseze astfel de cereri.
Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Obligaţia astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate circumstanţele relevante şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Din această perspectivă, nu se poate face abstracţie de faptul că cererea reclamantului de a fi programat pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetăţeniei nu a fost soluţionată nici până la această dată.
Prin urmare, având în vedere şi faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaţionale, se impune a se concluziona că limita rezonabilităţii în soluţionarea cererii reclamantului, raportat desigur şi la obiectul acesteia, a fost depăşită, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
Reţinând, faţă de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 1457 din 3
aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1134/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1139/2010. Contencios → |
|---|
