ICCJ. Decizia nr. 116/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 116/2010
Dosar nr. 26688/3/2008
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 1926 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantului D.C. în contradictoriu cu A.N.P.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea cererii introductive a reţinut că, în decursul anilor 2006 - 2008, reclamantul şi numita I.Z.S. au făcut nenumărate sesizări la O.P.C. Bucureşti şi la pârâtă cu privire la modul defectuos de funcţionare a repartitoarelor de căldură montate de firma SC C. SRL, precum şi a modalităţii de desfăşurare a raporturilor cu această firmă, care nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale.
Instanţa a constatat că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, conform dispoziţiilor legale, întrucât petiţiile înregistrate la 21 august 2006 şi 6 iulie 2007 de reclamant nu sunt diferite faţă de petiţiile anterioare formulate, la care autorităţile sesizate au răspuns chiar de mai multe ori, deşi nu erau obligate conform art. 10 din O.G. nr. 27/2002.
Instanţa a reţinut că nesoluţionarea cererilor în sensul dorit de reclamant nu este de natură a justifica temeinicia nenumăratelor plângeri formulate, precum şi a dispunerii unui nou control la firma reclamată ori reexaminarea tuturor răspunsurilor primite de reclamant.
Instanţa de fond a reţinut şi modalitatea de soluţionare a unora dintre problemele reclamantului, indicându-i concret faptul că în privinţa modului de calcul al consumului de energie termică se poate adresa instanţei de judecată, iar faptul că a fost prejudiciat de firma arătată prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale înseamnă aplicarea regimului răspunderii contractuale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat prin motivele de recurs formulate istoricul cauzei şi a arătat că dosarul a suferit mai multe amânări datorită citării greşite a intimatei-pârâte. Recurentul a criticat soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, iar apoi a insistat asupra neregulilor procedurale referitoare la citarea greşită a pârâtei şi la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi cu privire la comunicarea întâmpinării formulată de pârât.
Recurentul critică soluţia instanţei de fond invocând faptul că instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, nu a judecat cauza dând dovadă de rol activ pentru aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, întrucât nu a ordonat o cercetare la faţa locului. Recurentul critică modul de interpretare a dispoziţiilor legale raportat la înscrisurile doveditoare depuse la dosar, arătând că deşi instanţa a constatat depunerea contractelor de prestări servicii nu le-a analizat pentru a le constata caracterul abuziv şi în defavoarea consumatorilor.
Recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa a constatat că nu este un caz de refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, invocând Decizia nr. 850/2007 a Înaltei Curţi, cu titlu de practică judiciară, care a reţinut că refuzul nejustificat al unei cereri se constată prin raportarea la prevederile legale cu care refuzul ar intra în contradicţie. Recurentul a argumentat că refuzul A.N.P.C. este contrar prevederilor Hotărârii din 11 ianuarie 2001, ale Ordinului din 1992, precum şi ale dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 449/2003, art. 8, 9, 11, 12, 13 şi 14 din Legea nr. 193/2000.
Recurentul a criticat modul în care instanţa a analizat actele dosarului, precum şi indicaţiile instanţei privind soluţionarea problemelor reclamantului, arătând că a depus la dosar contractul şi anexa la contractul de prestări servicii iar instanţa nu a ţinut seama de acestea.
De asemenea, recurentul critică temeiul pentru care instanţa a dispus respingerea acţiunii sale şi a arătat că autoritatea pârâtă acţionează discriminatoriu, căci refuză nelegal să controleze activitatea prestatorului incriminat, considerând că o astfel de atitudine îl protejează pe acesta.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive şi obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale în cuantum de 1.485 lei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”, iar dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ dispun că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de soluţionare a unei cereri, iar instanţa în mod corect a analizat critica formulată de reclamant, încadrând în drept acţiunea formulată de reclamant pe dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, iar concluzia instanţei este corectă şi urmează a fi menţinută de această curte.
Văzând dispoziţiile art. 2 lit. i) prima teză din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, Înalta Curte a constatat că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă automat un refuz nejustificat, căci caracterul nejustificat trebuie raportat întotdeauna la dispoziţia legală aplicabilă cu care refuzul trebuie să fie în contradicţie.
Or, în cauza dedusă judecăţii se reclamă faptul că firma SC C. SRL Craiova a montat repartitoare de căldură la caloriferele din apartamentul indicat de reclamant, iar urmare a montării acestora s-au constatat nereguli de funcţionare, căci reclamantul a plătit mult mai scump căldura şi nu a beneficiat de aceasta, arătând şi faptul că nu a fost indicat modul de calcul al agentului termic pentru a putea verifica aceste calcule. Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a solicitat pârâtului să îl sprijine în remedierea acestor deficienţe şi nereguli constatate în funcţionarea repartitoarelor, precum şi în verificarea modului de calcul al serviciilor prestate de firma arătată.
Prin adresa din 18 decembrie 2007 autoritatea pârâtă a răspuns la petiţia reclamantului detaliind istoricul reclamaţiilor făcute de acesta şi al adreselor prin care s-au transmis răspunsurile la aceste petiţii şi ulterior, prin adresa din 19 februarie 2008, autoritatea a comunicat reclamantului că pentru nemulţumirea cu privire la modul de calcul al consumului de energie termică se poate adresa instanţei.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii şi nu poate fi acceptată critica recurentului cu privire la faptul că nu au fost analizate contractele de prestări servicii depuse la dosar, întrucât instanţa de fond a dat dovadă de rol activ şi a analizat înscrisurile depuse la dosar, căci numai în urma analizării acestora şi-a putut forma convingerea fermă şi a soluţionat cauza, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Nu poate fi primită nici critica cu privire la tergiversarea judecării cauzei, întrucât cauza a suferit mai multe amânări datorită unor incidente procedurale, situaţii care au impus acele amânări tocmai pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de D.C. împotriva sentinţei nr. 1926 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 115/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 117/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
