ICCJ. Decizia nr. 119/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 119/2010
Dosar nr. 55/45/2009
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 74/ CA din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi a fost admisă acţiunea reclamanţilor C.L., C.V., C.L., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.V., P.C., S.R., S.D., Ş.G., T.G. și V.D. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a unor despăgubiri echivalente sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă de 10% din salariul de bază neacordat pentru perioada 1 septembrie 2007 - 30 aprilie 2008 şi în continuare până la încetarea stării de vătămare, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a reţinut că în luna septembrie 2007, la solicitarea Camerei de Conturi a Judeţului Vaslui, la sediul instituţiei s-au prezentat reprezentanţi ai Societăţii Naţionale de Radiocomunicaţii pentru măsurarea câmpurilor electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţi de curenţi de înaltă frecvenţă şi staţii de bruiaj.
Ca urmare a acestei operaţiuni a fost întocmit Buletinul de măsurători al câmpului radioelectric din 26 septembrie 2007 care atestă depăşirea limitelor maxime admise ale radiaţiilor electromagnetice, arătând şi locurile de muncă unde sunt depăşite aceste limite, printre care se află şi birourile personalului reclamant.
Instanţa a reţinut că datorită acestui demers Camera de Conturi judeţeană Vaslui a înaintat documentele către Curtea de Conturi a României, cu scrisoarea din 14 noiembrie 2007 cu solicitarea de a aproba acordarea sporului de până la 10% personalului care îşi desfăşoară activitatea în condiţii vătămătoare, iar Curtea de Conturi a emis Ordinul din 30 noiembrie 2007 prin care aprobă acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă de 10% din salariul de bază personalului contractual şi funcţionarilor publici din cadrul Camerei de Conturi Judeţene Vaslui, fără să fie incluşi controlorii financiari.
Instanţa a constatat că prin Hotărârea din 16 iunie 2008 a C.N.C.D. s-a reţinut că există o discriminare a reclamanţilor în legătură cu aspectele sesizate, iar C.N.C.D. a recomandat Curţii de Conturi să depună toate diligenţele pentru eliminarea prevederilor discriminatorii din Ordinul din 30 noiembrie 2007 referitoare la controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi Vrancea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Camera de Conturi a României, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Astfel recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că prevederile O.U.G. nr. 137/2000 reţinute de instanţă ca temei al hotărârii sale nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, apreciind că din actele dosarului a rezultat că recurenta-pârâtă nu a aplicat în mod discriminatoriu dispoziţiile referitoare la salarizarea controlorilor financiari, ci a aplicat în mod legal prevederile cu privire la salarizarea acestora.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., din oficiu a constatat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi va admite recursul, urmând să trimită cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte a constatat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât natura raporturilor juridice născute între părţi nu este de drept administrativ, ci de dreptul muncii, reclamanţii având calitatea de angajaţi cu contract de muncă şi nu au calitatea de funcţionari publici.
De asemenea, actul contestat (ordinul din 30 noiembrie 2007 emis de pârât) nu este un act administrativ aplicat unui funcţionar public, ci este un act emis în aplicarea dispoziţiilor C. muncii, nefiind incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Relevantă în cauză, pentru determinarea instanţei competente, este natura juridică a raporturilor născute între părţi care, după cum s-a arătat, nu este de drept administrativ, întrucât reclamanţii sunt persoane încadrate pe bază de contract individual de muncă în posturi de natură contractuală, care nu au fost stabilite şi avizate ca funcţii publice în sensul dispoziţiilor art. 107, art. 111 alin. (2) raportate la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 74/ CA din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 118/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 120/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
