ICCJ. Decizia nr. 118/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 118/2010
Dosar nr. 275/42/2009
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 115 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a pârâtei D.G.A., a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor B.N., B.C.M., C.I., E.P., R.I.A. şi P.E. în contradictoriu cu M.A.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici cu statut special, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A., structură specializată din cadrul M.A.I., iar normele de salarizare a acestora sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, modificată prin O.G. nr. 57/2006 aprobată prin Legea nr. 491/2006.
Instanţa a analizat cu prioritate excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a D.G.A. şi a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea M.A.I., aprobată prin Legea nr. 15/2008, D.G.A. este structura specializată a Ministerului pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu, fără personalitate juridică, organ de specialitate al M.A.I., care are personalitate juridică şi care, poate sta în instanţă atât în nume propriu, cât şi pentru unităţile fără personalitate juridică din aparatul central.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de M.A.I., instanţa de fond a găsit-o neîntemeiată, având în vedere considerentul că reclamanţii, prin acţiunea introductivă, s-au considerat vătămaţi într-un drept prevăzut de lege, iar cererea lor vizează neaplicarea majorărilor salariale stabilite în anul 2007, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, conform cărora litigiile născute în cadrul raporturilor de serviciu dintre funcţionarul public şi instituţia angajatoare sunt soluţionate de instanţa de contencios administrativ.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că dispoziţiile legale ce conţin normele de salarizare ale reclamanţilor nu cuprind reglementări privind acordarea majorărilor solicitate de reclamanţi, conform O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2007 şi O.G. nr. 16/2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 1 aprilie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, întrucât aceste acte normative reglementează expres categoriile de salariaţi bugetari care beneficiază de dispoziţiile legii.
Instanţa a constatat că, dispoziţiile legale arătate, nu îi menţionează pe poliţişti ca beneficiari ai acestor creşteri salariale, iar instanţa de judecată nu are competenţa de a extinde aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariaţi, întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 1325/2008.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
În cadrul motivelor de recurs formulate, recurenţii au arătat că în anul 2007 Guvernul României a emis trei ordonanţe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 1 ianuarie 2007, pentru demnitari, magistraţi, funcţionari publici şi salariaţi contractuali.
Au precizat că prin Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări salariale, în cotă de 7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru toţi funcţionarii publici, cu excepţia poliţiştilor.
Recurenţii au arătat că O.G. nr. 10/2007 a prevăzut creşteri salariale de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar stabilite conform O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică stabilite potrivit anexelor II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
Recurenţii au arătat că prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale arătate s-a realizat o discriminare a acestora în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce a constat în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcţionari în raport cu celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflaţiei existente, inflaţie care afectează toate categoriile de salariaţi, fără deosebire.
Recurenţii au invocat în susţinerea cauzei şi prevederile Directivei 2000/78/.CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă, art. 16 şi 20 din Constituţia României, art. 7 din D.U.D.O., art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit Anexelor nr. 2 şi 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.
O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată”.
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere şi faptul că recurenţii sunt funcţionari publici cu statut special, a căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuţi şi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pentru poliţişti s-au prevăzut creşteri salariale începând cu data de 1 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile deţinute.
Prin urmare, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale şi poliţiştilor nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Faţă de cele menţionate şi având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale, Curtea constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că aceasta nu are competenţa de a obliga pârâţii să acorde recurenţilor - reclamanţi drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi, decât cea din care fac parte aceştia.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de B.N., B.C.M., C.I., E.P., R.I.A. şi P.E. împotriva sentinţei nr. 115 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 117/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 119/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
