ICCJ. Decizia nr. 1174/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1174/2010
Dosar nr. 1115/54/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 iunie 2008, reclamanta SC C.A.O. SA Craiova a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi A.F.P.C.M. - Serviciul impunere fiscală nr. 1 să se dispună anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală din 28 februarie 2008, a deciziei de impunere fiscală nr. 37 din 29 februarie 2008 şi anularea deciziei nr. 173 din 30 mai 2008 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva primelor două acte administrativ-fiscale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că prin actele contestate a fost nelegal stabilită obligaţia fiscală suplimentară pentru suma de 1.722.239 lei, reprezentând TVA, majorări şi penalităţi de întârziere aferente.
Cu privire la TVA în sumă de 4.958 lei, reclamanta a susţinut că în mod eronat inspectorii fiscali au stabilit pierderi de apă peste normele legale, considerând diferenţa ca prestare de servicii.
Cu privire la TVA în sumă de 10.128 lei, reprezentând livrări de apă menajeră şi canal în perioada iunie 2005 - decembrie 2006 către Asociaţia de proprietari Al.I.C. stornate conform facturilor fiscale nr. 6379120 şi nr. 6379121 din 29 decembrie 2006, reclamanta a susţinut că motivaţia organului de control este nefundamentată şi se bazează pe declaraţiile unor persoane anonime, fără a se fi avut în vedere că stornarea acestei diferenţe şi a TVA aferentă a fost dispusă în urma punctajului realizat cu asociaţia susmenţionată.
Referitor la TVA în sumă de 5.979 lei stornată conform facturilor nr. 6379122, nr. 6379123, 6379124 şi 6379125/29 decembrie 2006, s-a arătat că în mod nelegal inspectorii fiscali au considerat că stornarea s-a datorat refuzului de plată reprezentând livrări de apă şi canal către Asociaţia de Proprietari N.T., pentru că asociaţia respectivă a refuzat la plată cantităţile trecute în plus fără temei legal în facturi şi care nu au fost livrate în fapt.
Cu privire la TVA în sumă de 129.357 lei, reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost considerată de inspectorii fiscali ca diferenţă de plată pentru livrările de apă în anul 1999 conform citirii contoarelor, deşi constatarea s-a efectuat în 2007-2008, după împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani în decembrie 2004.
Reclamanta a contestat şi obligaţia de plată pentru TVA în sumă de 286.119 lei aferentă perioadei ianuarie - decembrie 2005, precum şi constatările de la pct. 2.8.6 şi pct. 2.8.7 din raportul de inspecţie fiscală pentru TVA în sumă de 379.778 lei şi respectiv, 216.318 lei, cu motivarea că nu a fost avută în vedere situaţia reală, prin trecerea pe costuri a pierderilor de apă ca o componentă indispensabilă a ceea ce se numeşte apă caldă menajeră şi încălzire.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 277/9 iulie 2009, prin care a respins acţiunea ca nefondată, constatând legalitatea actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii.
Pe baza înscrisurilor prezentate de părţi şi a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, instanţa de fond a reţinut că reclamanta datorează sumele stabilite de organele fiscale cu titlu de TVA, majorări şi penalităţi de întârziere.
În privinţa sumei de 4.958 lei reprezentând diferenţă TVA colectată aferentă prestărilor de servicii, cât şi consumurilor de substanţe efectuate pentru pierderi de apă, instanţa de fond a respins apărările reclamantei, constatând că pârâţii au determinat corect pierderile de apă în raport de procentul de pierdere aprobat de Consiliul local al municipiului Craiova şi au stabilit diferenţa de TVA aferentă achiziţiilor necesare pentru tratare şi livrare în cazul pierderilor de apă peste limitele legale.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) Cod fiscal şi obligaţiile de plată stabilite de pârâţi pentru sumele de 10.128 lei şi 5.979 lei, reprezentând diferenţă TVA aferentă livrărilor de apă facturate către asociaţiile de proprietari A.I.C. şi N.T., stornate ulterior, întrucât au fost refuzate la plată, dar nu s-a dovedit că livrările respective nu au fost realizate.
Excepţia prescripţiei dreptului de a stabili TVA în sumă de 129.375 lei aferentă contravalorii apei livrate către R.A. T. în anul 1999 a fost respinsă de instanţa de fond cu motivarea că, operaţiunea respectivă a fost stornată prin factura nr. 8756970 din 11 aprilie 2005 şi controlul a vizat perioada 1 iunie 2003 - 31 august 2007, astfel că nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 5 ani.
Referitor la suma de 286.119 lei stabilită suplimentar cu titlul de TVA aferentă cantităţilor de apă efectiv livrate în anul 2005 către R.A. T., instanţa de fond a constatat că aceasta devenise exigibilă, potrivit dispoziţiilor art. 134 coroborat cu art. 115 Cod Fiscal, la data emiterii facturii nr. 9259353 din 29 iunie 2006, care a fost nejustificat stornată la data de 30 iunie 2006, fără a se emite un document justificativ în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC C.A.O. SA Craiova, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit apărările formulate pentru anularea obligaţiei de plată a diferenţei de TVA în sumă de 4.958 lei şi nu a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea valorii pierderilor tehnologice din reţele, întrucât expertul contabil desemnat în cauză nu are calitatea şi pregătirea necesară în acest sens.
Cu privire la sumele stabilite cu titlul de TVA aferentă livrărilor de apă rece către asociaţiile de proprietari A.I.C. şi N.T., s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, prin care s-a constatat că s-au facturat cantităţi de apă în plus pentru care s-a refuzat plata, astfel că a fost justificată operaţiunea de stornare efectuată.
Recurenta a criticat şi soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive privind livrările către R.A. T. Craiova, susţinând că termenul legal de 5 ani trebuia calculat de la data când creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, respectiv din anul 1999.
Cu privire la suma de 286.119 lei reprezentând diferenţa TVA livrată în anul 2005 către R.A. T. Craiova, recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere că facturile care au generat calculul TVA sunt încă în litigiu, nefiind certă cantitatea de apă livrată către beneficiar în 2005.
În ultimul motiv de recurs, recurenta a arătat că nu au fost analizate criticile formulate cu privire la majorările şi penalităţile de întârziere, dat fiind că acestea nu au fost calculate pe fiecare factură în parte, în raport şi de sumele prescrise, stornate sau anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a constatat judicios legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate de recurenta-reclamantă cu privire la obligaţii fiscale în sumă de 1.722.239 lei, reprezentând TVA, majorări şi penalităţi de întârziere şi a înlăturat corect motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.
Din analiza documentelor contabile, coroborate cu concluziile expertizei contabile efectuată în cauză, s-a reţinut întemeiat că recurenta datorează TVA colectată în sumă de 4.958 lei aferentă prestărilor de servicii, cât şi consumurilor de substanţe efectuate pentru pierderi de apă peste aprobările legale în baza prevederilor art. 22 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 345/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi prevederile pct. 60 alin. (3) din HG nr. 598/2002.
Această sumă a fost corect determinată pentru perioada iunie - decembrie 2003, în care recurenta a înregistrat cheltuieli cu transportul de substanţe şi pentru tratarea apei brute în vederea livrării către consumatori, dar nu toată cantitatea de apă primită şi tratată a fost facturată consumatorilor, fiind înregistrate pierderi de apă peste limitele aprobate legal.
Recurenta a contestat neîntemeiat procentul de pierderi de apă stabilit de organele fiscale, susţinând că era necesară efectuarea unei expertize de specialitate, deşi la instanţa de fond nu a formulat o asemenea cerere.
Susţinerea recurentei privind legalitatea operaţiunii de stornare a TVA în sumă de 10.128 lei aferentă facturilor fiscale nr. 6379120 şi nr. 6379121 din 29 decembrie 2006 a fost respinsă de instanţa de fond în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003, întrucât nu s-a dovedit recuperarea contravalorii livrărilor de apă şi canal menajer din perioada iunie 2005-decembrie 2006 către asociaţia de proprietari A.I.C. din Craiova.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la TVA colectată în sumă de 5.979 lei aferentă facturilor fiscale nr. 6379122, 6379123, 6379124 şi 6379125 din 29 decembrie 2006 pentru livrările de apă şi canal menaj către asociaţia de proprietari N.T. şi aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta nu a depus nici la instanţa de fond şi nici în recurs hotărârile judecătoreşti menţionate ca temei al operaţiunii de stornare efectuată.
Excepţia prescripţiei extinctive a fost neîntemeiat reiterată în recurs cu privire la TVA în sumă de 129.375 lei aferentă contravalorii apei livrate în anul 1999 şi stornată cu factura nr. 8756970 din 11 aprilie 2005, întrucât termenul de prescripţie de 5 ani se calculează de la data operaţiunii de stornare, prin care a fost diminuată în mod nelegal obligaţia de plată datorată bugetului de stat.
În privinţa diferenţei suplimentare de TVA în sumă de 286.119 lei aferentă apei livrate către R.A. T. Craiova în perioada ianuarie - decembrie 2005, instanţa de fond a constatat, de asemenea, întemeiat legalitatea actelor administrativ-fiscale, întrucât recurenta a diminuat nejustificat TVA colectată conform notei contabile nr. 29 din 30 iunie 2006, fără a emite factură fiscală de stornare sau alt document justificativ.
Susţinerea din recurs privind existenţa unui litigiu cu privire la suma respectivă nu a fost dovedită şi nu poate fi reţinută drept cauză de exonerare a recurentei de obligaţia de plată stabilită de organele de control fiscal.
Critica recurentei se dovedeşte a fi neîntemeiată şi în privinţa majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal, întrucât sumele stabilite cu acest titlu au fost confirmate prin concluziile expertizei contabile efectuate în cauză. Astfel, se reţine că, faţă de obiecţiunile formulate de recurentă, expertul contabil a precizat că penalităţile de întârziere au fost calculate pentru perioada iunie 2003 - decembrie 2005, iar majorările de întârziere au fost calculate pentru perioada iunie 2003 - 22 februarie 2008, potrivit anexelor nr. 1 şi 2 la raportul de expertiză, care au confirmat debitele stabilite prin actele de control.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.A.O. SA Craiova împotriva sentinţei civile nr. 277 din 9 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1172/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1175/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
