ICCJ. Decizia nr. 1172/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1172/2010
Dosar nr. 38266/3/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC B.I.C. SRL a chemat în judecată pe pârâţii A.N.A.F. – D.G.F.P. Bucureşti, solicitând anularea deciziilor nr. 281 din 27 august 2008 şi 307 din 18 septembrie 2008 emise de pârâtă.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că de la începutul anului 2008 societatea a fost supusă în mod inexplicabil unor controale ale statului, atât la punctele de lucru cât şi la sediul central, mai întâi două controale ale Gărzii Financiare şi apoi al A.N.A.F., fiind în imposibilitatea să-şi mai desfăşoare activitatea, fără să se constate vreo neregulă, societatea fiind cu toate plăţile la zi.
Inspectorii fiscali au anunţat telefonic că au constatat că societatea nu ar fi angajat persoane cu handicap în funcţie de prevederile OUG nr. 102/1999, modificată prin Legea nr. 343/2004. Reclamanta a susţinut că, având în vedere obiectul de activitate al societăţii, „activităţi de protecţie şi gardă", aceste prevederi nu îi pot fi aplicate, organele fiscale comunicând că aceste aspecte vor fi consemnate în obiecţiuni, lucru care nu s-a întâmplat.
Reclamanta a mai arătat că Raportul de inspecţie fiscală este lovit de nulitate absolută, întrucât nu este semnat de toţi consilierii şi inspectorii.
Inspectorii fiscali au luat raportul pentru a fi completat cu semnăturile lipsă şi când reprezentantul societăţii s-a prezentat la sediul A.N.A.F. pentru a intra în posesia acestuia, nu i-a fost comunicat, fiind de rea-credinţă inserată menţiunea „refuză să semneze", în condiţiile în care raportul nu era semnat nici de aceştia.
Pe fond, reclamanta a susţinut că societăţii nu-i pot fi aplicabile prevederile OUG nr. 102/1999, modificată prin Legea nr. 343/2004, întrucât pentru desfăşurarea activităţii aceasta trebuie să respecte prevederile Legii nr. 333/2003. Selecţia şi angajarea personalului de pază şi gardă de corp, impune îndeplinirea condiţiile cumulative prevăzute de art. 39 din Legea nr. 333/2003, printre care, să fie apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei şi să fie atestat profesional potrivit prevederilor acestei legi.
Prin sentinţa civilă nr. 2872 din 7 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în mod corect organul administrativ-fiscal – A.F.P. Sector 3 şi organul de soluţionare a contestaţiei D.G.F.P. Bucureşti au apreciat că, în condiţiile în care începând cu data de 01 februarie 2003 reclamanta a depăşit numărul de 100 de angajaţi, în temeiul art. 42 din OUG nr. 102/1999, aprobată prin Legea nr. 519/2002, prevederi menţinute pentru perioada de timp de după data de 18 iulie 2004, prin art. 42 şi 43 din Legea nr. 343/2004, pentru modificarea şi completarea OUG nr. 102/1999, aceasta avea obligaţia angajării de persoane cu handicap cu contracte individuale de muncă, într-un procent de cel puţin 4 % din numărul total de angajaţi. De asemenea, societatea obligaţia să solicite repartizarea de persoane cu handicap la A.N.O.F.M., fiind exceptată de la această obligaţie dacă făcea dovada acestei solicitări, fără să i se repartizeze aceste persoane pentru a fi angajate cu contract individual de muncă.
Pe de o parte, nu există nici o dispoziţie prin care să excepteze societăţile cu obiectul de activitate al reclamantei de la obligaţiile prevăzute de art. 42 din OUG nr. 102/1999, aprobată prin Legea nr. 519/2002, modificată prin Legea nr. 343/2004, reclamanta având obligaţia să se conformeze obligaţiei de a solicita A.N.O.F.M. persoane cu handicap, calificate în meseriile respective, aşa cum prevede art. 43 alin. (2), astfel încât nu există nici o incompatibilitate de aplicare a celor două acte normative.
Pe de altă parte, chiar şi în această ipoteză, reclamanta avea posibilitatea să refuze angajarea unor persoane cu handicap cu condiţia plăţii lunare a unei sume egale cu salariul brut pe economie înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu a angajat persoane cu handicap.
Împotriva acestei hotărâri, apreciată ca nelegală şi netemeinică reclamanta SC B.I.C. SRL Bucureşti a declarat recurs, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 şi 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată nu cuprinde temeiul de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Instanţa de fond nu a ţinut seama de înscrisurile şi argumentele prezentate pentru admiterea plângerii.
În opinia recurentei-reclamante este fondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Se arată că sancţiunea i-a fost aplicată în temeiul OUG nr. 102/1999 abrogată, fără a se ţine seama de prevederile art. 78 pct. 4 din Legea nr. 448/2006, care implicit exceptează societăţile specializate de protecţie şi pază de a-şi îndeplini obligaţia de a angaja persoane cu handicap şi de a plăti contribuţia pentru protecţia şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.
Se susţine şi faptul că Legea nr. 333/2003 nu îi permite să angajeze astfel de persoane, stabilind clar cum se face selecţia personalului, astfel că nu avea nici obligaţia de a solicita A.N.O.F.M. repartizarea de persoane cu handicap în vederea angajării.
Se aduc critici sentinţei atacate şi în ceea ce priveşte soluţia cu privire la aspectele de formă care vizau nulitatea actelor contestate, în raport de prevederile art. 46 din OG nr. 92/2003 republicată, urmare a lipsei semnăturii iniţiale a inspectorului A.D. pe anexa nr. 3 a raportului de inspecţie fiscală, semnătură suplinită ulterior, însă fără a se respecta rubrica unde figura numele acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile invocate, de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Criticile care vizează aspectele referitoare la nulitatea actelor contestate sunt nefondate.
Lipsa semnăturii unui consilier de pe anexa nr. 3 a raportului de inspecţie fiscală a fost suplinită ulterior şi nu conduce la nulitatea actelor contestate. Acestea sunt întocmite conform dispoziţiilor art. 181 din OG nr. 92/2003, privind C. proCod Fiscal, republicată, cu respectarea condiţiilor de formă şi conţinut prevăzute de legiuitor pentru Decizia de soluţionare a contestaţiei, emisă în cadrul procedurii prealabile administrative, care constituie obiectul contestaţiei la instanţa de contencios administrativ, conform art. 188 alin. (2) din ordonanţa menţionată.
Pe de altă parte, raportul de inspecţie fiscală reprezintă un act premergător emiterii deciziei de impunere, care este de fapt actul administrativ fiscal care produce efecte juridice şi care trebuie să respecte cerinţele art. 43 şi 46 C. proCod Fiscal, prevăzute de legiuitor sub sancţiunea nulităţii.
Cum în cauză nu s-a pus în discuţie nulitatea acestui act administrativ fiscal, criticile referitoare la nerespectarea art. 46 din OG nr. 92/2003, republicată, sunt nefondate.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reţinut întrucât, după cum se constată, sentinţa recurată respectă întru totul cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, atât plângerea administrativă cât şi contestaţia adresată instanţei cuprinde aceleaşi argumente, astfel că instanţa a analizat, evident, aceleaşi critici ce au fost analizate şi cu ocazia soluţionării procedurii prealabile administrative.
De asemenea, instanţa de recurs apreciază ca nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Perioada supusă controlului în ceea ce priveşte virarea contribuţiei pentru protecţie şi încadrarea persoanelor cu handicap este 1 februarie 2003 – 31 mai 2006.
În această perioadă au fost incidente dispoziţiile art. 42 şi 43 din OUG nr. 102/1999, modificată din Legea nr. 519/2002 şi Legea nr. 343/2004, astfel cum în mod corect le-a reţinut şi aplicat instanţa de fond, neavând relevanţă data efectuării controlului şi dispoziţiile legale în materie de la acest moment.
Abrogarea OUG nr. 102/1999 a intervenit prin Legea nr. 448/2006, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2006, cu excepţia art. 42 alin. (1) şi art. 57 alin. (4) şi (5) care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, conform art. 101 din această lege.
Prin urmare, dispoziţiile acestei legi nu pot retroactiva conform art. 15 din Constituţia României, astfel că nu se poate analiza incidenţa în cauză a prevederilor art. 78 pct. 4 din Legea nr. 448/2006, indicate dealtfel şi greşit, întrucât în realitate e vorba de art. 77 alin. (4), pentru perioada supusă controlului, 1 februarie 2003 – 31 mai 2006, pentru care s-au stabilit obligaţiile fiscale contestate.
În concluzie, în mod corect instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 43 alin. (2) din OUG nr. 102/1999, republicată, în categoria agenţilor economici exceptaţi de la plata sumei prevăzute de art. 42 alin. (1) din actul normativ menţionat, nefiind făcută dovada că a solicitat trimestrial repartizarea de persoane cu handicap şi nu i-au fost repartizate astfel de persoane în vederea angajării de către A.N.O.F.M.
Mai mult faptul că nu a fost combătură în nici un fel menţiunea cuprinsă în Decizia nr. 281 din 27 august 2008, în sensul că începând cu 1 iunie 2006 societatea recurentă a virat sumele de bani prevăzute în art. 42 alin. (1) din OUG nr. 102/1999, cu modificările şi completările ulterioare, denotă fără putinţă de tăgadă, o recunoaştere a aplicabilităţii dispoziţiilor menţionate şi după perioada supusă controlului, astfel că susţinerile referitoare la aplicarea greşită a legii sunt total nefondate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.I.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2872 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1171/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1174/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
