ICCJ. Decizia nr. 1194/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1194/2010
Dosar nr. 4202/2/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R. SA Bucureşti, prin sucursala Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii A.N.A.F. – D.G.A.M.C. şi D.J.A.O.V. Botoşani solicitând anularea deciziei nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de D.G.A.M.C. prin care a fost respinsa contestaţia, anularea Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 emisă de D.J.A.A.O. Botoşani cu exonerarea reclamantei de la plata obligaţiilor suplimentare de plată stabilită prin aceasta şi a celor calculate în continuare până la data încasării acestora de către autoritatea vamală în contul R. SA, sucursala Botoşani.
De asemenea, reclamanta a chemat în garanţie pe SC T. SRL Botoşani, în calitate de exportator şi SC M.S.T. SRL, în calitate de transportator al mărfurilor de export de tranzit, pentru ca aceştia să fie obligaţi la plata sumelor stabilite prin Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 emisa de D.J.A.A.O. Botoşani şi a accesoriilor şi majorărilor la aceste sume, în situaţia în care actele a căror nulitate a solicitat-o nu vor fi anulate, motivat de culpa acestora pentru neîncheierea în termen a tranzitului mărfurilor exportate de la Botoşani.
În motivarea, în fapt, a cererii reclamanta a arătat că nu datorează nici un fel de taxe bugetului de stat român faţă de împrejurarea că, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate, mărfurile exportate din Botoşani-România au ajuns la destinaţia Equimoda SL Spania, nemaiexistând temeiuri de fapt şi de drept care să justifice încasarea de la principalul obligat a unor obligaţii suplimentare de plată, în caz contrar înregistrându-se o îmbogăţire fără just temei a statului român.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, reclamanta a arătat că exportatorul mărfii în tranzit SC T. SRL Botoşani, a ordonat comisionarului în vamă de la destinaţie să predea actele mărfii către transportatorul SC M.S.T. SRL din a căror culpă nu s-a încheiat în termen operaţiunea de tranzit, prin adresa din 31 ianuarie 2008 adresată B.V. Botoşani SC T. SRL Botoşani recunoscând că a omis înscrierea menţiunii T2L pe factură.
De asemenea, transportatorul SC M.S.T. SRL răspunde pentru transportul mărfurilor de tranzit şi prezentarea acestora la biroul vamal de destinaţie, fapt nerealizat de transportator.
Prin sentinţa civilă nr. 1317 din 27 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamantă si a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile de plată suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 s-a stabilit în sarcina contestatoarei de plată, suma de 31.962 lei, din care 24.097 lei TVA iar suma de 7595 lei majorări o întârziere, reţinându-se că, în data de 05 ianuarie 2007, principalul obligat, SC R. SA, sucursala Iaşi, Punct de lucru Botoşani, depune operaţiunea de tranzit T1 nr. MRN 07ROIS 160000000038, conţinând 2474 colete cu confecţii textile, unde B.V. Botoşani acordă un termen de 8 zile. Până la data întocmirii procesului-verbal de control, tranzitul în cauză nu a fost confirmat de biroul vamal de destinaţie, neprimindu-se mesajele „Aviz de sosire" şi „Rezultatele controlului", în conformitate cu art. 53 alin. (1) şi (2) din Ordinul A.N.V. 9327/2006, precum şi a unei dovezi de încheiere a regimului, în conformitate cu art. 104 alin. (1) din acest ordin.
Prin Decizia nr. 25731 din 1 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, reţinându-se în esenţă că potrivit dispoziţiilor art. 92 şi 96 din Regulamentul C.E.E. nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi art. 114 şi 115 C. vam., titularul de tranzit vamal este principalul obligat, respectiv SC R. SA, care avea obligaţia de a prezenta la biroul vamal de destinaţie mărfurile de identificare adoptate de autorităţile vamale. Având în vedere că principalul obligat nu a confirmat operaţiunea de tranzit, biroul vamal de plecare, prin adresa nr. 430 din 23 ianuarie 2007 a solicitat acestuia transmiterea informaţiilor şi documentelor care pot dovedi că regimul de tranzit a fost efectiv încheiat, în conformitate cu prevederile pct. 103 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr. 9327/2006 şi urmare a răspunsului transmis de SC R. SA, reprezentanţii biroului vamal de plecare au procedat în conformitate cu prevederile de la Capitolul 2.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa de fond a respins-o, ca neîntemeiată, neexistând un raport juridic legal sau convenţional de garanţie între reclamantă, în calitate de principal obligat şi titular al declaraţiei vamale de tranzit şi SC T. SRL Botoşani, în calitate de exportator şi SC M.S.T. SRL, în calitate de transportator al mărfurilor de export de tranzit, pentru ca aceştia să fie obligaţi la plata sumelor stabilite cu titlu de TVA şi majorări de întârziere, aceştia neputând achita sumele stabilite cu titlu de taxe în locul reclamantei, care, prin confirmarea legalităţii actului administrativ-fiscal, este debitorul obligaţiei de plată a sumei către bugetul statului, potrivit titlului executoriu.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC R. SA Bucureşti, prin sucursala Iaşi, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Ulterior, recursul a fost însuşit de succesoarea în drepturi SC S.R. SA, sucursala Iaşi.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
În cauza de faţă se contestă Decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantă pentru suma totală de 31.692 lei din care 24.097 lei reprezintă TVA şi suma de 7.595 lei reprezentând majorări de întârziere aferente.
Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel că instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă este Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R. SA Bucureşti, prin Sucursala Iaşi, recurs însuşit de succesoarea în drepturi SC S.R. SA, sucursala Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 27 martie 2009 a Curţi de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1192/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1196/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
