ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1256/2010
Dosar nr. 1495/57/2010
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea introdusă pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P.P.H. SRL Hunedoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Hunedoara, suspendarea executării Deciziilor de impunere nr. 945 din 26 august 2010 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite nr. 248 din 26 august 2010 emise în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 11359 din 26 august 2010, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de 72.862 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit de 35.390 lei, impozit pe dividendele distribuite persoanelor fizice de 876.401 şi majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile din dividende de 326.160 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele de impunere au fost stabilite în mod nelegal creanţe fiscale, întrucât s-a determinat greşit baza de impunere prin înlăturarea unor cheltuieli care erau deductibile fiscal.
Prin sentinţa nr. 276/F/CA din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de suspendare formulată de SC P.P.H. SRL Hunedoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Hunedoara şi a dispus suspendarea punerii în executare a Deciziei de impunere nr. 945 din 26 august 2010 şi a Dispoziţiei nr. 248/2010, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, condiţia cazului bine justificat fiind reprezentată de faptul că reclamanta nu a obţinut profit pe la vânzarea imobilului din Gilău, astfel că în mod greşit a fost stabilit impozit pe profit contrar art. 9 din Normele Metodologice, precum şi de faptul că pârâta nu a acceptat la deducere cheltuielile cu informaţiile ştiinţifice obţinute privind procesele de fabricaţie.
Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, instanţa de fond a apreciat că prin executarea creanţei fiscale s-ar perturba activitatea economica a societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Hunedoara, invocând greşita aplicare a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In esenţă, se aduc critici sentinţei recurate în sensul că instanţa de fond a reţinut fără temei că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, deşi nu s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat şi nici a iminenţei producerii unei pagube.
Motivele prezentate în cererea de recurs privind neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, sunt, în esenţă, preluate din datele despre inspecţia fiscală consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. 11 359 din 26 august 2010, aflat la dosarul de fond.
Recurenta a mai arătat că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, deoarece actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar pe de altă parte intimata nu a făcut dovada că pentru recuperarea creanţelor fiscale stabilite a început efectiv executarea silită împotriva acesteia.
O ultima critică adusă sentinţei de fond se referă la acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că în speţă nu au fost îndeplinite condiţiile art. 271 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând cauza în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi urm. C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Hunedoara, este întemeiat numai în parte şi anume referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei.
In ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Curtea reţine că, într-adevăr, instanţa de fond a acordat integral onorariul de avocat, stabilit în raport de valoarea obligaţiilor fiscale, fără a avea în vedere natura litigiului şi complexitatea muncii avocatului societăţii, astfel că se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate.
Sub acest aspect, Curtea, admiţând recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, va modifica în parte sentinţe atacată şi va reduce cuantumul cheltuielilor de judeca, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la suma de 2000 lei.
Referitor la criticile care vizează soluţionarea pe fond a cererii de suspendare Înalta Curte apreciază că argumentele aduse în susţinerea acestora nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Cele două condiţii - caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
In ceea ce priveşte cazul bine justificat, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare nu are competenţa de a face analiza pe fond a litigiului, nu poate prejudeca fondul dar pentru a demonstra existenţa acestei condiţii este obligată să analizeze sumar împrejurările de fapt şi de drept, care pot crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.
Existenţa cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Definiţia legală a noţiunii de „caz bine justificat" se regăseşte în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată: împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Astfel, aspectele reţinute de instanţa de fond, respectiv faptul că reclamanta nu a obţinut profit la vânzarea imobilului din Gilău, că pârâta nu a acceptat la deducere cheltuielile cu informaţiile ştiinţifice, precum şi faptul că suma de 4.800.000 nu a fost repartizată de adunarea asociaţilor ca dividend, sunt de natură să creeze o îndoială asupra legalităţii actului.
In consens cu instanţa de fond, se reţine ca fiind îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa cazului bine justificat astfel cum este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
De altfel, măsura dispusă în cauza de faţă este în acord şi cu Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
In cuprinsul acesteia se arată că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanţe un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.
In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nedovedirea existenţei unei pagube iminente, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:
- noţiunea de „pagubă iminentă" trebuie interpretată în contextul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurările concrete ale speţei. In acest sens, în mod corect instanţa de fond a reţinut că prin punerea în executare a deciziei de impunere se prefigurează existenţa unui prejudiciu material direct şi cuantificabil, care constă în lipsirea reclamantei de folosinţa sumelor de bani existente în conturile proprii, în condiţiile în care, în privinţa actului administrativ - fiscal, aşa cum s-a argumentat mai sus, există o îndoială serioasă asupra legalităţii sale.
De asemenea, intimata-reclamantă a plătit şi cauţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003, dovada în acest sens fiind înscrisul de la pag. 91 dosar fond.
In raport cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă D.G.F.P. Hunedoara va fi obligată la plata către intimata-reclamantă SC P.P.H. SRL, sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinţei nr. 276/F/CA din 11 noiembrie 2010, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 2 000 lei (doua mii lei), cheltuieli de judecată către reclamantă cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Obligă recurenta D.G.F.P. Hunedoara la plata de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1254/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1523/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
