ICCJ. Decizia nr. 1471/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1471/2010
Dosar nr. 8162/1/200.
Şedinţa publică din 16 martie 201.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 164 din 19 iunie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, rejudecând cauza în fond după casare, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a anulat Ordinul nr. 670 din 23 mai 2007 emis de conducătorul autorităţii pârâte, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia de manager al Spitalului Judeţean „Sfântul Pantelimon" Focşani, şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada 23 iunie - 26 octombrie 2007, precum şi suma de 4,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere, în esenţă, următoarele consideraţiuni.
Atâta vreme cât prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1101/2009, de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare s-a stabilit care sunt actele normative ce nu sunt incidente speţei, respectiv Legea nr. 95/2006 (inaplicabilă în lipsa unor dispoziţiuni conexe speţei), Legea nr. 188/1999 (inaplicabilă în condiţiile în care reclamantul exercita o funcţie pe o durată determinată), Legea nr. 53/2003 (inaplicabilă deoarece reclamantul a exercitat funcţia nu în baza unui contract de muncă ci a unui contract administrativ) şi Ordinul M.S.P. nr. 1628/2007, (inaplicabil datorită emiterii sale ulterior ordinului contestat), verificarea legalităţii actului administrativ criticat se face prin referire la normele dreptului comun şi a trimiterilor pe care însuşi organul emitent a înţeles să le facă.
Din preambulul ordinului contestat, după cum reţine instanţa de fond, rezultă că au fost invocate dispoziţiunile art. 182 lit. e) în referire la art. 183 din Legea nr. 95/2006, texte potrivit cărora competenţa de numire a membrilor comitetului director aparţinea directorului interimar până la ocuparea lor prin concurs, competenţă extinsă şi în privinţa revocării comitetului director.
La data emiterii ordinului contestat, se arată în considerentele sentinţei atacate, nici-o dispoziţiune a legii sănătăţii nu-i conferea ministrului competenţa de a revoca pe unii dintre membrii acestui comitet, observaţia cuprinsă în motivele de recurs, potrivit căreia, dacă ministrul poate numi directorul poate revoca şi membrii comitetului director, fiind justă doar în principiu.
Acesta, reţine prima instanţă, este, însă, un raţionament logic ce nu poate fi primit atâta vreme cât el nu se referă la forţa unui act normativ ci la dispoziţiuni de drept material având obiecte de reglementare diferite.
În speţă, instanţa de fond a indicat că nu se pune problema despre cât poate dispune ministrul, ci de a afla ce poate face acesta în virtutea prerogativelor conferite de lege; or, la data emiterii ordinului contestat, 23 mai 2007, competenţa revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, manager destituit de către acelaşi ministru la aceeaşi dată cu reclamantul.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, indiferent de calificarea juridică dată în speţă raporturilor dintre reclamant şi autoritatea pârâtă, din conţinutul actului revocator rezultă că măsura dispusă împotriva reclamantului are un caracter sancţionator, atâta vreme cât s-a făcut trimitere la nereguli constatate în activitatea managerială a spitalului. Trebuie observată în primul rând calificarea dată de însuşi organul emitent al actului administrativ, care face vorbire despre raportul EN 4188 din 20 aprilie 2007, care consemna grave abateri ale echipei manageriale. Or, nu s-ar putea susţine că actul contestat are o natură juridică atât de complexă încât să nu se poată constata caracterul său sancţionator, chestiune necontestată nici de către autoritatea pârâtă.
În aceste condiţii, apreciază instanţa de fond, invocând şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1627/2009, în lipsa unor norme speciale, cu caracter derogator care să stabilească condiţiile de conţinut şi de formă ale actului sancţionator de revocare din funcţie, devin aplicabile normele dreptului comun, conţinute de art. 268 alin. (2) C. muncii.
Se arată în continuare, în considerentele sentinţei recurate, că deşi din actul contestat nu rezultă in terminis caracterul sancţionator al măsurii dispuse, atâta vreme cât singura motivare se referă la raportul de control EN 4188 din 20 aprilie 2007 aprobat de conducerea MSP privind pretinse nereguli grave în activitatea echipei manageriale de la Spitalul Vrancea, caracterul disciplinar este incontestabil.
Cu toate acestea, reţine prima instanţă, în cauză nu a avut loc nicio anchetă preliminară, reclamantul fiind lipsit de orice posibilitate de a se apăra împotriva unui act dispus împotriva sa de autoritatea publică, din însăşi motivarea acestuia lipsind orice indicii ale considerentelor măsurii dispuse.
În considerentele sentinţei atacate, s-a mai arătat că se impune a fi reţinut şi că însăşi Direcţia de control a MSP a făcut precizarea prin adresa nr. 6679 din 16 octombrie 2007 înaintată Serviciului de investigare a fraudelor Vrancea (fila 16), căla Spitalul Judeţean de Urgenţă Vrancea nu a fost consemnat niciun prejudiciu cauzat bugetului public. Totodată, Camera de Conturi Vrancea a comunicat cu adresa nr. 215 din 27 aprilie 2007 (fila 17) acordarea descărcării de gestiune pentru exerciţiul bugetar 2006.
2.Motivele de recurs prezentate de recurentul Ministerul Sănătăţii Publice
Împotriva acestei hotărâri, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice.
A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia recurenta a susţinut, în esenţă următoarele:
- instanţa a reţinut că la data emiterii ordinului contestat, 23 mai 2007, competenţa revocării nu o avea ministrul ci managerul spitalului, cu ignorarea actului normativ care reglementează conducerea spitalelor publice, respectiv a Legii nr. 95/2006;
- cum reclamantul nu ocupase postul prin concurs ci fusese numit numai director administrativ interimar iar numirea s-a făcut prin ordin al Ministrului Sănătăţii, şi demiterea se putea face tot prin ordin emis de ministru, neputând fi primit argumentul reţinut de instanţă, conform căruia demiterea se putea face de managerul spitalului;
- câtă vreme nu a fost organizat concursul pentru ocuparea posturilor specifice comitetului director, conform art. 183 din Legea nr. 95/2006, nu erau aplicabile în cauză regulile de numire şi revocare a membrilor comitetului director pe care managerul trebuia să le aplice, astfel că numirea şi revocarea din funcţie a membrilor comitetului director interimar se putea face de către ministrul sănătăţii publice;
- în condiţiile în care managerul spitalului nu avea dreptul în numirea reclamantului care ocupa o funcţie interimară, el nu avea nici dreptul de a-l revoca pe reclamant;
- în fine, referirea instanţei la netemeinicia faptelor constatate în raportul de control, nu este concludentă câtă vreme instanţa trebuie de fapt să se pronunţe asupra gravităţii faptelor constatate şi nu să facă referiri la anumite adrese, mai cu seamă că se află în curs de soluţionare un dosar penal, pe rolul Judecătoriei Focşani, obiectul sesizării fiind acelaşi raport de control care a atras şi revocarea din funcţie a reclamantului;
- drepturile salariale se impuneau a fi acordate numai în parte, şi nu în totalitate, întrucât reclamantul a lucrat în cadrul aceluiaşi spital.
3.Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului ca şi sentinţa atacată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, sub toate aspectele potrivit art. 3041 C. proc. civ. şi desigur faţă de prevederile legale incidente din materia supusă analizei, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să atragă fie casarea, fie modificarea sentinţei recurate, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 1101 din 27 februarie 2008, în parcurgerea unui prim ciclu procesual, s-a dispus casarea cu trimiterea prezentei cauze spre rejudecare pentru a se putea stabili cu corectitudine cadrul legal aplicabil în vederea analizei pe fond a legalităţii actului dedus judecăţii, respectiv a Ordinului Ministrului Sănătăţii publice nr. 670 din 23 mai 2007. Prin acest ordin reclamantul-intimat P.V. a fost eliberat din funcţia de director administrativ din cadrul Consiliului director interimar, în care fusese numit ca membru prin dispoziţia nr. 514 din 18 decembrie 2006.
Procedând potrivit indicaţiilor de casare obligatorii, trasate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1011 din 27 februarie 2008, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond în mod corect a determinat, că la data emiterii ordinului contestat, respectiv la 23 mai 2007, competenţa revocării nu o avea ministrul sănătăţii ci managerul spitalului, acesta din urmă fiind la rândul său destituit la aceeaşi dată şi în aceleaşi condiţii.
Nu sunt fondate criticile recurentului-pârât câtă vreme, raportat la data emiterii ordinului contestat, nici o dispoziţie a legii sănătăţii nu-i conferea ministrului competenţa de a revoca pe unul sau mai mulţi din membrii ai comitetului director.
De altfel şi în cuprinsul deciziei de casare s-a constatat că atât Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1628/2007 precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 95/2006 [art. 179 alin. (5) şi art. 183 alin. (5)-(8)] invocate de recurent au intrat în vigoare ulterior emiterii actului administrativ contestat, astfel că legalitatea acestuia nu poate fi analizată prin raportare la aceste prevederi ulterioare, fiind în acest context enunţate şi celelalte acte normative ce nu sunt incidente în cauză.
Aşa fiind, sunt nefondate criticile recurentului vizând greşita apreciere de către instanţă în ceea ce priveşte competenţele ministrului câtă vreme aceste aprecieri s-au fundamentat pe evoluţia legislativă expres indicată şi nu pe simple raţionamente deductive, în lipsa unei norme legale aplicabile.
După cum Înalta Curte a statuat deja în jurisprudenţa sa[1] şi astfel cum judicios a apreciat şi prima instanţă, în realitate, ordinul revocator are natura unui act sancţionator, mai cu seamă că s-a fondat pe neregulile cuprinse într-un raport de control.
Din această perspectivă sunt nefondate şi criticile recurentului vizând lipsa de concludenţă a referirilor instanţei de fond la netemeinicia faptelor constatate, câtă vreme prima instanţă a examinat aspectele formale, vizând lipsa anchetei preliminare şi împrejurarea că reclamantului-intimat nu i-a fost acordată posibilitatea de a-şi formula apărările corespunzătoare.
Este evident că instanţa de fond nu a urmărit şi nici nu s-a pronunţat efectiv asupra temeiniciei şi realităţii faptelor constatate în raportul de control, cu atât mai mult cu cât se află în curs de soluţionare un dosar penal, în legătură cu aceleaşi aspecte, stabilind numai, în raport de argumentele prezentate, că actul de revocare contestat nu întruneşte cerinţele de conţinut şi de formă prevăzute de normele generale, de drept comun devenite incidente în lipsa unei norme speciale, pentru validitatea unui asemenea act.
În fine, nefondate sunt şi criticile referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor salariale, câtă vreme aceasta este o chestiune de executare a hotărârii, accesorie anulării actului administrativ atacat, autoritatea recurentă urmând a-i plăti intimatului-reclamant, evident, numai drepturile salariale de care a fost lipsit, respectiv numai cele ce i se cuvin suplimentar, după cum şi rezultă din dispozitivul sentinţei atacate.
Faţă de toate cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei nr. 164 din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
[1] A se vedea Decizia nr.1627/2009 menţionatăîn cuprinsulprezentei
| ← ICCJ. Decizia nr. 1470/2010. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1474/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
