ICCJ. Decizia nr. 1467/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1467/2010
Dosar nr. 11055/30/200.
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei, Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 3427 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a HG nr. 1056/2003, invocată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Guvernul României, sens în care a fost admisă şi cererea de intervenţie a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în raport cu actul administrativ în discuţie, reţinând, în esenţă, următoarele consideraţiuni.
Excepţia de nelegalitate poate fi invocată cu privire la un act administrativ unilateral, cu caracter individual, în limitele termenului în care partea poate exercita acţiunea directă pentru anularea actului pentru a sancţiona atitudinea pasivă a subiectului de drept care, deşi avea cunoştinţă despre actul administrativ individual, nu l-a contestat pe calea acţiunii directe în termenul prevăzut de lege pentru a solicita anularea actului. Astfel nu subzistă alte raţiuni acceptabile pentru a încuviinţa posibilitatea de a se recurge ulterior la înlăturarea, pe calea excepţiei de nelegalitate, a efectelor juridice pe care actul le-a produs.
In considerentele sentinţei atacate se arată că, în speţă, suntem în ipoteza unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, comunicat sau cunoscut de persoana care se consideră vătămată şi care nu 1-a atacat în termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru introducerea la instanţa competentă a cererii prin care se solicită anularea actului.
Decăderea din dreptul de a solicita anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual, reţine prima instanţă, are drept principală consecinţă definitivarea actului şi a efectelor pe care acesta le-a produs în privinţa subiectului de drept căruia i se adresează şi care, prin atitudinea pasivă pe care a avut-o pe parcursul termenului de decădere prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, a pierdut calea legală de a solicita anularea actului şi, deci, de a înlătura, pe calea acţiunii în anulare, eventuala nelegalitate a actului.
Aceste efecte nu mai pot fi înlăturate pe calea acţiunii directe, prin anularea actului şi tocmai de aceea nu poate fi acceptată teza înlăturării aceloraşi efecte pe calea excepţiei de nelegalitate, o astfel de posibilitate ducând la încălcarea mai multor reglementări şi principii de drept, cum ar fi: prevederile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, cu componentele sale dreptul la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice; practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Brumărescu; practica constantă a Curţii de Justiţie de la Luxemburg; principiile statuate prin Codul bunei administraţii, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene.
Prima instanţă a invocat şi principiul supremaţiei dreptului comunitar, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, arătând că aceasta din urmă a statuat că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate referitoare la actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, întrucât prin acceptarea tezei contrare s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii şi principiul securităţii raporturilor juridice.
2. Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă SC R. SA.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta.
A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- prima instanţă, fără a intra în cercetarea fondului îşi argumentează Decizia pe elemente contradictorii care conduc la o situaţie absurdă în condiţiile în care actul atacat, în litigiu, a fost emis în anul 2003, cu numai un an înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, republicată;
- deşi se invocă în considerentele sentinţei recurate inadmisibilitatea excepţiei prin invocarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, excepţia de nelegalitate este respinsă practic fără nici o motivare.
Raportat la aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs.
Recursul nu este fondat.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinarea formulată de intimatul Guvernul României, Înalta Curte constată că recursul de faţă nu este fondat astfel că va fi respins ca atare, în considerarea celor în continuare arătate.
Înalta Curte reţine că nu este întemeiată susţinerea recurentei potrivit cu care hotărârea primei instanţe nu este motivată, câtă vreme din considerentele acesteia rezultă cu prisosinţă argumentele pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de inaplicabilitate în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată.
Totodată, Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat că HG nr. 1056/2003 este un act administrativ individual, faţă de obiectul său de reglementare, fiindu-i pe deplin aplicabil raţionamentul expus în ceea ce priveşte controlul de legalitate, pe cale de excepţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată.
În fine, Înalta Curte, raportat şi la practica sa constantă în această materie apreciază că nu poate fi reţinută nici critica recurentei raportat la pretinsa situaţie absurdă creată, dată fiind adoptarea actului în discuţie cu numai un an înainte de data intrării în vigoare a actului normativ incident, respectiv a Legii nr. 554/2004, republicată.
Stabilind în jurisprudenţa sa unitară în această materie inaplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu privire la actele administrative individuale, în condiţiile şi pentru argumentele înfăţişate şi de prima instanţă, Înalta Curte nu putea să nu se raporteze la un reper obiectiv şi firesc totodată, respectiv data intrării în vigoare a legii în cuprinsul căreia a fost reglementată instituţia excepţiei de nelegalitate. Din această perspectivă, este aşadar fără relevantă durata mai mare sau mai mică a intervalului de timp scurs de la data adoptării unui act normativ individual, faţă de momentul adoptării Legii nr. 554/2004, republicată.
În fine, în completarea şi consolidarea argumentelor prezentate şi de prima instanţă şi raportându-se, în special la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la practica CEDO, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
În acest sens, după cum s-a arătat, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată.... trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie).
Argumentele CEDO expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de fată, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3427 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1462/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1470/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
