ICCJ. Decizia nr. 1488/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1488/2010
Dosar nr. 760/39/ 200.
Şedinţa publică din 16 martie 201.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC V. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Suceava, şi a suspendat executarea deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 emisă de pârâtă, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea acestui act.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, partea vătămată poate să ceară instanţei suspendarea executării unui act administrativ dacă există dat un caz bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
„Cazul bine justificat" este definit la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin „pagubă iminentă" se înţelege, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ, prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În speţă, se arată în considerentele încheierii atacate, din actele şi lucrările dosarului rezultă că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de textele de lege mai sus citate.
Astfel, în ce priveşte existenţa cazului bine justificat, fără a intra în problemele de fond invocate de reclamantă dar făcând, totuşi, o analiză sumară a acestora, prima instanţă apreciază ca fiind discutabil faptul că acciza este o taxă pe consum, că media pierderilor tehnologice, constatată de organele de control, fiind între 3,5 şi 4%, norma de consum aprobată a fost respectată.
De asemenea, reţine prima instanţă, trebuie analizat şi aspectul invocat de reclamantă referitor la faptul că organul de control a făcut în mod eronat aplicarea textului pct. 22 alin. (13) din Norma metodologică din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, situaţia analizată fiind din anul 2007, când textul de lege avea un alt conţinut.
Totodată, apreciază prima instanţă, se impune a fi analizată, de către instanţa de fond, şi susţinerea reclamantei referitoare la faptul că aceasta nu a transformat cantitatea de 104.000 litri alcool etilic de 96% în alcool sanitar în mod legal şi că, din acest motiv, nu ar datora acciza suplimentară de 2.645.811 lei stabilită de către organele fiscale.
În fine, reţine prima instanţă, este de menţionat şi faptul, deloc de neglijat, că Decizia de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 emisă de pârâtă şi a cărei suspendare se solicită a fi dispusă, a fost dată în baza unei alte decizii de impunere, nr. 508 din 6 ianuarie 2009, de către A.N.A.F. – Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, dar a cărei executare a fost suspendată până la pronunţarea instanţei de fond (sentinţa nr. 79 din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Suceava - fila 223), instanţă care încă nu s-a pronunţat asupra litigiului referitor la această din urmă decizie.
Referitor la condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente, prima instanţă apreciază ca fiind îndeplinită şi această condiţie, întrucât prin punerea în executare a respectivei decizii de impunere, prin care i se impută o sumă importantă, s-ar putea ajunge la situaţia intrării societăţii reclamante în incapacitate de plată, cu consecinţa unei posibile deschideri a procedurii insolvenţei, lucru care ar putea avea efecte nefaste atât asupra societăţii, a personalului angajat dar şi a contribuţiilor viitoare ale societăţii la bugetul asigurărilor sociale.
Împotriva acestei hotărâri, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ fiscal se bucură de prezumţia de legalitate. Motivele privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu realizează condiţia cazului bine justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ fiscal atacat.
Măsura suspendării prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 constituie o situaţie de excepţie, nu este obligatorie pentru instanţa de judecată, ci facultativă.
Decizia de impunere constituie titlu de creanţă [art. 110 alin. (3) din OG nr. 92/2003 rep.] iar faptul că împotriva deciziei de impunere reclamanta a exercitat calea de atac a contestaţiei administrative nu afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al obligaţiilor stabilite, întrucât potrivit art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal, introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
Debitorul nu se poate prevala de propria sa culpă care a dus la intervenţia executării silite.
Prin executarea silită a debitelor datorate şi nestinse voluntar prin plata sau alte modalităţi prevăzute de lege, nu se poate pretinde că s-ar crea o pagubă debitorului având în vedere că există obligaţia legală de a plăti.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Reclamanta-intimată SC V. SRL a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. Consideră reclamanta că în cauză au fost îndeplinite cele două condiţii esenţiale: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, dispoziţiile legale incidente precum şi în raport de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că motivele de nelegalitate ale actului administrativ fiscal nu realizează condiţia cazului bine judecat, însă având în vedere că executarea deciziei nr. 508 din 6 ianuarie 2009 emisă de A.N.A.F., care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 a fost suspendată până la pronunţarea instanţei de fond (sentinţa nr. 79 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava) acesta reprezintă un motiv de nelegalitate şi totodată de caz bine justificat, fiind reţinut în acest sens şi de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte prejudiciul iminent, se reţine că acesta este în strânsă corelaţie cu cazul bine justificat, întrucât tot în Decizia nr. 508 din 6 ianuarie 2009 s-a constatat că s-a depăşit norma de consum aprobată cu 72 grade Dall şi societatea reclamantă a fost obligată să plătească accize suplimentare.
Punerea în executare a unor obligaţii fiscale care nu sunt certe, întrucât s-a dispus anterior suspendarea executării lor, constituie un real prejudiciu şi văzând şi suma imputată s-ar ajunge la o stare de incapacitate de plată a societăţii reclamante intimate.
Constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, apreciind că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Suceava împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1486/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1489/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
