ICCJ. Decizia nr. 1519/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1519/2010
Dosar nr. 1095/46/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC V.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeş, instanţa dispunând suspendarea executării deciziei de impunere din 6 iulie 2009 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a depus la dosar contractul de prestări servicii şi mai multe facturi de achiziţie materiale, respectiv procese verbale de recepţie, argumentele reclamantei cu privire la legalitatea acestor înscrisuri creând o aparenţă de veridicitate permisă a fi reţinută în procedura art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la temeinicia contractului de prestări – servicii, încheiat cu SC N.C.R. SRL, instanţa fondului a reţinut că reclamanta a criticat cele reţinute de administraţia financiară, arătând că în realitate există devizele de lucrări aferente facturilor şi că aceste critici există relevă un caz bine justificat, deoarece la dosarul cauzei au fost depuse contractul în speţă şi devizele ataşate facturilor arătate de administraţia financiară.
Relativ la contractul de prestări servicii încheiat cu SC E.E. SRL, reclamanta susţine că cele două serii de facturi indicate de administraţia financiară în realitate nu există, aceste facturi şi devizele de lucrări aferente fiind de asemenea depuse la dosarul cauzei.
Instanţa fondului a apreciat îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, reţinând că reclamanta riscă intrarea în incapacitate de plată, având în vedere suma mare de bani imputată, iar în condiţiile în care există dubii asupra legalităţii obligaţiei, plata acestei sume constituie un prejudiciu iminent.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeş, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând prevederea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut recurenta că instanţa nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularităţi ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate, or, deşi sub acest aspect instanţa reţine că a verificat în mod formal criticile reclamantei, în realitate aceasta s-a pronunţat pe legalitatea unor aspecte ale fondului actului de inspecţie fiscală.
A opinat recurenta că legalitatea şi veridicitatea acestor susţineri nu poate fi verificată în cadrul unei cereri de suspendare a titlului de creanţă, o soluţionare corectă a acestor chestiuni presupunând administrarea unui probatoriu complex, specific acţiunii de fond.
Instanţa reţine, raportat la criticile reclamantei, o aparenţă de veridicitate a activităţilor economice desfăşurate, fără a face în schimb vorbire de prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal ce se cererea a fi răsturnată în cauză şi fără a avea în vedere principiul proporţionalităţii.
În raport cu cele precizate, recurenta conchide în sensul că reclamanta nu a putut face dovada întrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, limitându-se să critice aspecte de ţin de fondul cauzei, astfel încât soluţia instanţei de admitere a acţiunii este rezultatul unei aplicări greşite a legii.
Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de nelegalitate şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precizează condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nici o formalitate."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate, se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului a constatat îndeplinirea condiţiilor legale mai sus amintite pentru suspendarea deciziei de impunere contestată.
Criticile de recurs vizează exclusiv condiţia cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube, critici ce nu pot fi primite.
Astfel în ceea ce priveşte cazul bine justificat, judecătorul fondului a reţinut cu deplină îndreptăţire, în consonanţă cu definiţia legală din art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, că, în speţă, se poate vorbi de o aparentă nelegalitate, remarcând anumite neconcordanţe şi existenţa unor împrejurări ce constituie un caz bine justificat.
Aşa fiind, în speţă, cazul bine justificat rezidă nu numai în simplele afirmaţii ale reclamantei, dar şi din argumentele juridice, prezentate şi sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce priveşte actul contestat.
Fiind vorba doar de aparenta nelegalitate a actului administrativ fiscal în discuţie, în nici un caz nu se poate discuta de examinarea şi soluţionarea unor aspecte ale fondului actului de inspecţie fiscală, aşa cum se reclamă în recurs, judecătorul fiind ţinut doar să „pipăie fondul" atunci când analizează dacă exigenţa legală a cazului justificat este satisfăcută în speţa dedusă judecăţii.
Apoi, în privinţa iminenţei producerii unei pagube, prima instanţă, în mod corect, a concluzionat că şi această cerinţă legală este îndeplinită, având în vedere efectele posibile şi previzibile ale executării deciziei de impunere în raport cu suma mare de bani imputată de organul administrativ – fiscal.
Pe de altă parte, posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată şi în documente emise de organismele internaţionale în condiţii similare cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004, recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanţa o va acorda atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor şi intereselor se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când exista şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., corelat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeş, împotriva sentinţei nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1512/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1523/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
