ICCJ. Decizia nr. 1598/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1598/2010
Dosar nr. 1376/2009
Şedinţa publică de Ia 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1.914 din 6 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii C.Ş. şi C.M., în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. şi a obligat pârâtul să primească cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române, în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Prin aceeaşi sentinţă, curtea de apel a respins ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi admiţând excepţia netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de daune morale în cuantum de 1.000 de lei, a anulat în consecinţă acest capăt de cerere.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se calculează în raport cu cererea formulată de reclamant în luna ianuarie 2009, întrucât reclamantul invocă refuzurile succesive de soluţionare a cererii lor, astfel că acest termen nu s-a împlinit, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 13 februarie 2009.
Excepţia de netimbrare a capătului de cerere privind daunele morale, invocată din oficiu de către instanţă la ultimul termen de judecată, a fost apreciată de curtea de apel ca întemeiată, în raport cu împrejurarea că reclamanţii nu au achitat taxa judiciară de timbru, impusă conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, intervenind astfel sancţiunea impusă de art. 20 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că, reclamanţii şi-au exprimat voinţa de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române în urmă cu mai bine de 2 ani, respectiv în octombrie 2006, astfel încât, refuzul pârâtului de efectuare a operaţiunilor administrative, invitarea reclamanţilor pentru înregistrarea cererilor şi a actelor doveditoare, având în vedere şi durata de timp necesară pentru soluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei de comisia din cadrul M.J., nu poate fi apreciat ca justificat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul M.A.E. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, atunci când a apreciat că „refuzul pârâtului.. nu poate fi justificat", având în vedere faptul că din jurisprudenţa europeană rezultă că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Recurentul susţine că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt, invocată de MAE „faptul că există un număr foarte mare de cereri care depăşeşte puterea de lucru a secţiei consulare a ambasadei" deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care M.A.E. îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul susţine apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a secţiei consulare a ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activităţii M.A.E. a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiţia legală a acestui termen juridic.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română.
Recurentul mai menţionează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa C.E.D.O. dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în tara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Pe de altă parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga M.A.E. să primească cererile reclamanţilor .. în termen de 6 luni, iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico - juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo - saxon.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Recurentul susţine apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de persoane, şi cum în baza de date a secţiei consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetăţenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica M.A.E. a dobândit un deplin suport legal, şi mai mult, are un caracter obligatoriu atât faţă de autoritatea solicitată, cât şi faţă de petenţi.
În ceea ce priveşte eforturile M.A.E. de a găsi soluţii de „lege ferenda", recurentul menţionează că s-a aprobat în Camera Deputaţilor, urmând a fi publicat după promulgare, un proiect de lege pentru aprobarea OUG nr. 36/2009, ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991, astfel încât nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la secţia consulară a Ambasadei României la Chişinău, în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererilor, octombrie 2006 şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a secţiei consulare a ambasadei, deoarece autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Totodată, stabilirea de către instanţă, în sarcina pârâtului a unui termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pentru primirea cererilor reclamanţilor, a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, ca o reparaţie echitabilă acordată reclamanţilor pentru nesoluţionarea cererilor înregistrate de aceştia încă din octombrie 2006, aceasta în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziţii anterior citate) precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanţa, soluţionând cererea (..) poate stabili, prin dispozitiv (..) un termen de executare"..
În aceste condiţii, susţinerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa, este vădit nefondată.
Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea potrivit căreia la data formulării recursului se află în procesul legislativ la Camera Deputaţilor un proiect de lege pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991, aspect care, în opinia recurentului, este de natură să demonstreze diligenta Statului Român pentru deblocarea impasului real în care a ajuns secţia consulară a ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătăţească cadrul legislativ în ceea ce priveşte procedura de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române (la data soluţionării prezentului recurs, fiind de altfel, adoptată Legea nr. 359/2009, privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991) constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea direcţiei cetăţenie din cadrul M.J.L.C., nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluţionării într-un termen rezonabil a cererii reclamanţilor, depuse în anul 2006, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea şi analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celor în discuţie, neputând fi opusă, aşadar, reclamanţilor.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recurentul va fi obligat şi la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei, stabilit prin apreciere, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinţei civile nr. 1.914 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât să plătească intimaţilor - reclamanţi suma de 1.000 de lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 16/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
