ICCJ. Decizia nr. 1870/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1870/2010
Dosar nr. 3476/2/2008
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, sub nr. 3476/2/2008 reclamantul R.A.E. a solicitat, în contradictoriu cu S.C.U.M.C. instanţei să dispună anularea actului administrativ - Adresa din 29 ianuarie 2008 emisă de Comandantul S.C.U.M.C., prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a avertismentului şi repunerea în situaţia anterioară emiterii actului administrativ atacat.
În motivarea cererii a arătat că a fost sancţionat în mod nelegal, pentru săvârşirea unei abateri disciplinare care, în realitate nu a existat, motivul real pentru aplicarea sancţiunii fiind conflictul personal pe care îl are cu comandantul S.C.U.M.C. C.D.
A mai arătat că a fost sancţionat cu avertisment, în temeiul art. 46 din RG-3 - Regulamentul disciplinei militare, pentru faptul ca la data de 25 ianuarie 2008, ora 10.30 ar fi părăsit incinta spitalului fără aprobare spre a se deplasa la Parlamentul României, faptă care ar constitui abaterea disciplinara prevăzută de art. 44 alin. (1) lit. a) din RG-3.
S-a precizat că fapta a fost constatată pe baza unei note olografe date de C.I., angajată a S.C.U.M.C. C.D., în care aceasta arată că la data de 25 ianuarie 2008 a sunat la interiorul reclamantului din unitate, în jurul orei 10.30 şi întrucât nu a răspuns m-a sunat pe telefonul mobil, ocazie cu care i-aş fi spus că nu pot veni imediat la spital întrucât m-aş afla la Parlamentul României.
A mai arătat că discuţia telefonică cu martora C.I. nu a existat, însă nota a fost înregistrată la S.C.U.M.C. la data de 15 octombrie 2008 şi a fost antedatată, primind numărul de înregistrare la data de 28 ianuarie 2008, pentru a justifica aplicarea sancţiunii disciplinare la data de 29 ianuarie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1372 din 31 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.A.E. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
- martora C.I., care a dat nota olografă în discuţie, a fost prezentă la serviciu la data de 28 ianuarie 2008;
- stampila de înregistrare a lucrării are o culoare diferită fata de celelalte ştampile, ceea ce pune sub semnul îndoielii înregistrarea lucrării la data de 28 ianuarie 2008, fiind posibilă înregistrarea sa ulterioară;
- neconcordanţele în declaraţia martorei C.I. cu privire la data întocmirii înscrisului, respectiv dubiul asupra datei înregistrării înscrisului, nu conduc la concluzia nulităţii sancţiunii disciplinare;
- nota scrisă, semnată şi datată 28 ianuarie 2008 pierde din puterea probatorie a actului sub semnătura privată cu dată certă;
- întocmirea la o dată ulterioară aplicării sancţiunii disciplinare a declaraţiei scrise despre un fapt anterior, care a stat la baza sancţionării disciplinare, nu poate conduce la nulitatea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurentul - reclamant aduce următoarele critici sentinţei atacate:
1. Hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii şi cu nesocotirea probatoriului administrat, în realitate neexistând nici o probă care să susţină situaţia de fapt ce a constituit premisa sancţionării disciplinare a recurentului;
2. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la împrejurările concrete în care a fost constatată abaterea disciplinară şi aplicarea sancţiunii.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.
În fapt, prin sentinţa recurată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului R.A.E. privind anularea Deciziei de sancţionare nr. A/705 din 29 ianuarie 2008 emisă de Comandantul Spitalului Militar Central, ca neîntemeiată.
Analizând conţinutul ansamblului probatoriu administrat în cauză se constată că sancţiunea disciplinară a fost aplicată pentru o abatere disciplinară săvârşită în data de 25 ianuarie 2008, în baza declaraţiei/notei date de numita C.I. la data de 28 ianuarie 2008, potrivit căreia, la ordinul comandantului Spitalului Militar Central, la 25 ianuarie 2008, în jurul orelor 10.30 l-ar fi contactat telefonic pe domnul colonel doctor A.R., care i-a spus că nu se poate prezenta la comandant deoarece se află la Parlamentul României.
Prin urmare, ceea ce trebuie cercetat în cauză constă în aceea dacă, situaţia de fapt reţinută de autoritatea pârâtă ca temei al aplicării sancţiunii şi însuşită ulterior de instanţa de fond în pronunţarea hotărârii corespunde unor împrejurări reale intervenite în acel context, iar actul administrativ atacat se poate bucura de prezumţia de veridicitate a celor menţionate în cuprinsul său.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat şi la dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată temeinicia lui pentru următoarele argumente:
Nu există nici o probă la dosar din care să rezulte faptul că cel care a aplicat sancţiunea disciplinară recurentului a constatat personal şi chiar la data de 25 ianuarie 2008 săvârşirea de către recurent a abaterii disciplinare constând în părăsirea incintei spitalului fără aprobarea comandantului. Astfel, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, actul de sancţionare a fost emis la un interval de 4 zile de la data de 25 ianuarie 2008, când se pretinde a fi fost săvârşită abaterea disciplinară, respectiv la data de 29 ianuarie 2008 şi aceasta, nu în temeiul unei cercetări prealabile, efectuate conform Regulamentului, ci a unei note olografe scrisă şi semnată de numita C.I., tot ulterior şi anume la data de 28 ianuarie 2008. Urmărind logica desfăşurării evenimentelor raportat la conţinutul notei olografe, instanţa de fond ar fi trebuit să observe că, în mod firesc, raportul secretarei C.I. către comandantul spitalului, în legătură cu imposibilitatea recurentului de a executa ordinul de a se prezenta în biroul comandantului, motivat de faptul că nu se afla în incinta spitalului, trebuia să fie efectuat în aceeaşi zi de 25 ianuarie 2008; şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, în notă, se pretinde că reclamantul, personal, a informat-o telefonic despre lipsa sa din unitate. De altfel, în registrul de intrări, fila 107 din dosarul de fond, se menţionează că la data de 28 ianuarie 2008 (potrivit ştampilei aplicate) numita C.I. „relatează faptul că l-a căutat pe domnul dr. A.R. pentru a-i comunica disp. Cdt S.C.U.M.C.”, fără altă menţiune, ceea ce presupune că pretinsa abatere a fost săvârşită la data de 28 ianuarie 2008 şi nu la data de 25 ianuarie 2008.
Pe de altă parte, recurentul - reclamant a prezentat dovezi certe atât în faţa instanţei de fond, precum şi în faţa instanţei de recurs, potrivit cărora la data de 25 ianuarie 2008, la ora 10.30, recurentul reclamant se afla în incinta spitalului, desfăşurând activităţi specifice, a căror rezolvare necesitau mai multe ore de muncă.
Astfel, din înscrisurile cu caracter oficial depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei reies următoarele aspecte certe din punct de vedere al existenţei lor şi anume:
- reclamantul s-a prezentat la serviciu în dimineaţa zilei de 25 ianuarie 2008 la Secţia de Endocrinologie a Spitalului Militare Central pe care o conducea la acea dată;
- după raportul medicilor de la ora 8.00, reclamantul a participat la şedinţa lunară cu întreg personalul spitalului, care a început la ora 8.30, aceasta continuând cu şedinţa medicilor şefi de secţie, la care, de asemenea recurentul a fost prezent, fapt atestat de înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs (filele 150 - 16);
- după şedinţă, recurentul - reclamant a depus un raport la Compartimentul Documente Clasificate, înregistrat la 25 ianuarie 2008, ulterior efectuând vizita medicală la pacienţi, semnând cele 12 foi de observaţie ( filele 78 - 90 dosar fond);
- potrivit adresei din 17 august 2009 emisă de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Direcţia Afaceri Interne (fila 24 dosar recurs), din cercetarea bonurilor de intrare eliberate în ziua de 25 ianuarie 2008 invitaţilor care au avut acces în Palatul Parlamentului „nu a fost întâlnit numele petentului” (n.r R.E.A.). Prin urmare, sub acest aspect afirmaţiile martorei C.I. în sensul că reclamantul i-a comunicat telefonic prezenţa sa la Palatul Parlamentului, nu poate fi verificată, iar instanţa nu putea să o reţină cu titlu de adevăr absolut, aşa cum a procedat în luarea hotărârii.
În comparaţie cu aceste dovezi indubitabile, autoritatea pârâtă nu a înţeles să se apere decât prin afirmaţii privind legalitatea aplicării sancţiunii, singura dovadă pe care a invocat-o în susţinerea temeiniciei actului administrativ contestat, constând în înscrisul aflat la fila 26 dosarul de fond, fără titlu, care cuprinde relatarea doamnei C.I. referitoare la cele întâmplate în data de 25 ianuarie 2008. În acest sens, se reţine că pârâţii nu au prezentat nici o dovadă a faptului că s-a încercat contactarea telefonică a reclamantului şi cu atât mai puţin a conţinutului pretinsei convorbiri, iar simpla declaraţie a martorei C.I., chiar reluată în faţa instanţei, sub prestare de jurământ, nu poate prin ea însăşi, în lipsa altor probe, să dea veridicitate şi legalitate actului administrativ emis în baza ei.
În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a analizat în mod comparativ probele administrate în cauză în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt, dând valoare juridică notei olografe a numitei C.I., care, în faţa instanţei a reafirmat cele relatate în acel înscris, în detrimentul înscrisurilor oficiale depuse de reclamant al căror conţinut infirmă susţinerile autorităţilor pârâte. De altfel, chiar şi valoarea juridică a declaraţiei martorei trebuie apreciată sub beneficiu de inventar, având în vedere că aceasta, în contextul funcţiei pe care o deţine şi a notei date în data de 28 ianuarie 2008, avea interesul să îşi menţină afirmaţiile formulate în nota explicativă dată comandantului, pentru a nu risca suportarea altor consecinţe, mai ales că reclamantul formulase plângere penală împotriva acesteia.
2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs invocat de recurentul - reclamant şi anume cel referitor la contradictorialitatea motivării (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că, într-adevăr, unele argumente prezentate în considerentele sentinţei atacate sunt de natură a crea îndoieli asupra coerenţei şi acurateţii raţionamentului juridic exprimat de instanţa de fond prin soluţia pronunţată.
Se constată astfel că, deşi s-a reţinut că nota din 28 ianuarie 2008 a angajatei C.I. nu are puterea probatorie a unui înscris sub semnătură privată cu data certă, dar în acelaşi timp a luat în considerare această notă ca fiind actul care a stat la baza emiterii Deciziei de sancţionare contestate.
De asemenea, deşi s-a reţinut că declaraţia martorei C.I. conţine „neconcordanţe şi provoacă suspiciuni”, instanţa de fond i-a dat valoare juridică, constatând că „situaţia de fapt ce constituie elementul obiectiv al abaterii disciplinare a fost reconfirmată prin declaraţia martorului C.I.
Mai mult, instanţa de fond a reţinut că din analiza registrului original de intrări, prezentat de reclamant, se pune sub semnul întrebării faptul înregistrării actului în data de 28 ianuarie 2008, admiţând că este posibilă adăugarea sa ulterioară, însă această situaţie nu poate duce la nulitatea sancţiunii disciplinare aplicate.
Înalta Curte constată că această interpretare este greşită, în raport de faptul că emiterea deciziei de sancţionare s-a produs exclusiv în baza notei olografe, neexistând la dosar vreo dovadă că anterior declaraţiei scrise s-a produs o comunicare verbală a situaţiei de fapt generatoare a aplicării sancţiunii. Or, inexistenţa notei la data aplicării sancţiunii disciplinare dovedeşte faptul că sancţiunea a fost aplicată fără a exista nici un fel de dovezi care să ateste existenţa abaterii disciplinare.
3. În temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sancţiunea a fost aplicată fără a exista o cercetare prealabilă, reclamantul luând cunoştinţă despre fapta imputată, în momentul comunicării deciziei de sancţionare, situaţie confirmată de pârâtul S.C.U.M.C. dr. C.D., prin adresa din 15 aprilie 2010 depusă la dosar (fila 58 dosar recurs). Mai mult, decizia de sancţionare nu cuprinde descrierea faptei ci doar indicarea ipotezei prevăzută de textul legal în temeiul căruia s-a aplicat sancţiunea ( art. 46 din R.G. - Regulamentul disciplinei militare).
Nu în ultimul rând, pentru soluţionarea speţei este relevant şi contextul faptic general rezultat din probele administrate care relevă situaţia potrivit căreia a existat la momentul emiterii deciziei de sancţionare o stare conflictuală între Comandantul Spitalului Militar Central şi unii medici angajaţi, printre care şi reclamantul, acesta din urmă fiind sancţionat disciplinar de 10 ori în decursul unui an şi jumătate, instanţa judecătorească constatând nelegalitatea şi netemeinicia acestora, iar ultimele trei au fost anulate pe cale administrativă, ceea ce prezumă o atitudine şicanatoare la adresa reclamantului.
În final se reţine şi aspectul că afirmaţiile din cuprinsul actului de sancţionare în sensul că reclamantul persistă în comiterea actelor de disciplină, având o atitudine nedemnă pentru funcţia pe care o deţine sunt combătute chiar de către autorităţile pârâte, în prezent recurentul - reclamant fiind numit în funcţia de comandant al S.C.U.M.C., C.D., în locul fostului comandant general de brigadă medic I.S., care a emis decizia de sancţionare.
Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica sentinţa atacată şi, pe fond, va admite acţiunea astfel cum a fost formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de R.A.E., împotriva sentinţei civile nr. 1372 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantului R.A.E.
Anulează Decizia nr. A/705 din 29 ianuarie 2008 emisă de Comandantul S.C.U.M.C., C.D.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 187/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 1886/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
