ICCJ. Decizia nr. 1975/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1975/2010
Dosar nr. 5109/2/200.
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.M.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 273 din 28 aprilie 2009.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a adresat cu o cerere pârâtului, solicitându-i să constate discriminarea pe care Prefectura municipiului Bucureşti o face în funcţie de localitatea de domiciliu în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de despăgubire, în sensul că prin procedurile de înregistrare a dosarelor, sunt favorizate persoanele cu domiciliul în municipiul Bucureşti, cerere pe care însă pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării i-a respins-o pe considerentul că faptele semnalate nu intră sub incidenţa OG nr. 137/2000.
Reclamantul a arătat că această soluţie este nelegală, fiind de altfel, în contradicţie cu motivarea făcută de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin aceeaşi hotărâre Prefecturii, să aibă în vedere principiul egalităţii între cetăţeni.
Prin sentinţa civilă nr. 3330 din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 273 din 28 aprilie 2009 şi a obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să soluţioneze petiţia formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut în esenţă faptul că, în cauză nu există nicio raţiune pentru care faptele de discriminare, decurgând din anumite proceduri, să fie excluse de la controlul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Curtea a arătat că, atitudinea autorităţii pârâte ca pe de o parte să se considere necompetentă să soluţioneze petiţia, dar pe de altă parte, să se considere îndreptăţită să recomande Prefecturii să aibă în vedere principiul egalităţii între cetăţeni, este surprinzătoare.
Instanţa a respins apărarea intimatului potrivit căreia prin această recomandare s-a limitat la stabilirea elementelor constitutive ale discriminării, fără a cerceta fondul petiţiei, instanţa apreciind în acest sens, faptul că stabilirea elementelor constitutive ale discriminării reprezintă o chestiune de fond, astfel încât intimatul ar fi trebuit să observe că este competent nu doar să stabilească existenţa discriminării ci şi să ia măsurile care decurg dintr-o astfel de constatare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului formulat întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat şi reţinut că, hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care a fost respinsă sesizarea intimatului-reclamant cu privire la discriminarea privind soluţionarea cererilor de despăgubirea pe care o face Prefectura Municipiului Bucureşti în funcţie de localitatea de domiciliu, este nelegală.
Consideră recurentul că prin admiterea acţiunii de către instanţa de fond, prevederile legale aplicabile cauzei, au fost interpretate eronat, întrucât pentru ca tratamentul invocat să poată fi încadrat drept faptă discriminatorie, era necesară stabilirea vinovăţiei persoanei fizice sau juridice care ar fi aplicat tratamentul diferenţiat.
Ori, consideră recurentul, din adresa PMB ca şi din raportul de investigare depus la dosar, nu rezultă vinovăţia PMB în soluţionarea cererii petentului în mod discriminatoriu, în raport de o altă persoană dintr-un judeţ sau altul.
A mai susţinut recurentul că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate formula recomandări, deşi potrivit prevederilor legale, acesta poate formula recomandări cu caracter general, fără obligativitate juridică, ori de câte ori se autosesizează sau este sesizat cu privire la posibila existenţă a unor efecte discriminatorii, în orice situaţie reclamantă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant M.M.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond susţinând că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, criteriul în baza căruia sunt analizate dosarele de către Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, este nelegal şi discriminatoriu.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Prin sentinţa atacată, Curtea reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect în raport cu definiţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 pentru discriminare faptul că aspectele semnalate de intimatul-pârât în ceea ce priveşte modul de soluţionare / înregistrare a cererilor privind acordarea de despăgubiri cetăţenilor români pentru bunurile / proprietăţile rămase în Basarabia, depuse la prefecturile din provincie, şi ulterior înaintate Prefectului Municipiului Bucureşti intră în competenţa recurentului-pârât, respectiv Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Susţinerile recurentului cu privire la obligativitatea stabilirii vinovăţiei unei persoane fizice sau juridice pentru constatarea existenţei unei fapte discriminatorii sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute, întrucât ambele aspecte vizează îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contravenţionale ceea ce face parte din atribuţiile consiliului, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. c) din OG nr. 137/2000, atribuţii pe care recurentul-pârât nu şi le-a exercitat în speţă, considerând în mod greşit că nu ar fi competent să analizeze pe fond petiţia intimatului.
Nici criticile recurentului cu privire la considerentele instanţei de fond cu privire la imposibilitatea formulării recomandărilor de către consiliu nu pot fi reţinute, întrucât, astfel cum rezultă din motivarea sentinţei pronunţate de către instanţa de fond, aceasta a analizat în fapt oportunitatea acestor recomandări cu privire la respectarea principiului egalităţii dintre cetăţeni deşi Consiliul prin aceiaşi hotărâre s-a considerat necompetent în analizarea pe fond a petiţiei respective.
Astfel fiind, Curtea reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 3330 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1973/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1988/2010. Contencios → |
|---|
