ICCJ. Decizia nr. 2156/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi protecţie sociala( persoane cu handicap, protecţia copilului). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2156/2010
Dosar nr. 399/42/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 187 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului T.D., formulată în contradictoriu cu C.S.E.P.H.A., C.E.P.H.A. Prahova şi C.J. Prahova – D.G.A.S. şi P.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul T.D. a solicitat prin acţiunea introductivă anularea în parte a deciziei de încadrare în grad de handicap pentru adulţi nr. 3250 din 7 aprilie 2009 şi a certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 9025/2008 ca şi a actelor subsecvente, precum şi obligarea comisiilor să-i elibereze certificatul şi Decizia de încadrare în grad de handicap grav cu însoţitor pentru boala pe care o are, boală care este incurabilă şi ireversibilă, cu obligarea şi la despăgubiri reprezentând daune morale şi materiale constând în cheltuieli suplimentare pe care le suportă pentru îngrijire şi întreţinere.
Instanţa a reţinut că, la data de 18 septembrie 2008, C.E.P.H.A. a eliberat reclamantului T.D. certificatul de încadrare în grad de handicap accentuat pentru Cod boală G.36.
În urma contestaţiilor reclamantului, prin Decizia nr. 7437 din 12 iunie 2009 emisă de C.E.P.H.A. - Bucureşti, în cursul judecăţii reclamantul a fost diagnosticat cu grad de handicap grav şi cu posibilitatea de a beneficia de asistent permanent, Decizia fiind nerevizuibilă.
Instanţa de fond a constatat astfel, că cererea introductivă a reclamantului depusă la instanţă, la data de 11 mai 2009, a vizat încadarea într-un grad de handicap grav pentru a beneficia de asistent permanent, iar această cerinţă a fost satisfăcută de pârâtă în luna iunie 2009, prin Decizia arătată, pronunţată de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantului.
Instanţa a concluzionat totodată că reîncadrarea retroactivă a reclamantului în gradul de handicap grav nu poate fi admisă, întrucât încadrarea în gradul de handicap arătat s-a făcut în temeiul unor criterii medico-psihosociale şi legale, pe bază de acte medicale, diagnostic şi examinări de către personal autorizat şi calificat, iar în cauza de faţă nu au fost prezentate probe care să ateste contrariul.
2. Motivele de recurs ale reclamantului - recurent
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
În esenţă, reluând prezentarea succintă a situaţiei de fapt, ca şi a solicitărilor sale cuprinse şi în acţiunea introductivă, recurentul - reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele critici raportat la sentinţa pronunţată de prima instanţă:
- au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în aprecierea recurentului, motivarea hotărârii recurate are un vădit caracter enunţiativ, fiind total greşită abordarea globală şi recunoaşterea suveranităţii organelor medicale;
- instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ, nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită şi nu a motivat soluţia adoptată, astfel că se impune casarea hotărârii;
- hotărârea a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, întrucât nu s-au reţinut erorile comise de autorităţile medicale pârâte care, abiaîntr-un final au emis şi comunicat Decizia de încadrare în gradul de handicap grav, raportat la diagnosticul şi la afecţiunea severă de care suferă (scleroză laterală amiotrofică);
- boala sa nu a fost corect încadrată şi nici codificările nu s-au trecut corect, făcându-se în aşa fel încât să nu poată beneficia de drepturile legale, dintre care şi de un însoţitor, ceea ce desigur i-a creat o serie de prejudicii, în special de ordin material.
Intimata C.S.E.P.H.A. („C.S.") a formulat în cauză întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefundat, a recursului reclamantului.
În esenţă, s-a arătat că raportat la amestecul de opinii şi sugestii cu caracter general prezentate de recurent este de observat că nu au fost indicate dispoziţiile legale care au fost încălcate cu ocazia judecării fondului, după cum nu au fost arătate dispoziţiile legale care au legătură cu pretinsa nulitate absolută şi/sau relativă a unor acte procedurale.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului ca şi sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului - reclamant, a apărărilor intimatei - pârâte ca şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., în raport de prevederile legale incidente, Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea argumentelor în continuare expuse.
Recurentul - reclamant T.D., ce suferă de o boală rară, din categoria celor degenerative şi heredodegenerative ale sistemului nervos central, cu evoluţie progresivă, respectiv de scleroză laterală amiotrofică, depistată şi diagnosticată în ianuarie 2007, s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea parţială a actelor emise, în sensul de a se dispune reîncadrarea retroactivă, începând cu data de 18 septembrie 2008, în gradul de handicap grav cu însoţitor permanent astfel cum s-a stabilit, în cele din urmă, prin Decizia nr. 7437 din 12 iunie 2009, emisă ulterior datei formulării acţiunii de faţă.
Reclamantul a apreciat că prin deciziile contestate a fost nedreptăţit, comisiile medicale realizând o greşită încadrare a sa în gradul de handicap accentuat (deciziile nr. 3025 din 18 septembrie 2008, şi respectiv nr. 3250 din 7 aprilie 2009), fără dreptul de a beneficia de însoţitor permanent, ignorând gravitatea afecţiunii de care suferă şi încălcând prevederile şi criteriile legale aplicabile.
Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate susţinerile reclamantului şi nici criticile aduse sentinţei recurate întrucât, actele şi lucrările dosarului nu atestă că cele două decizii contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor legale incidente.
Mai mult, din chiar cuprinsul acestora, coroborat cu răspunsurile intimatelor - pârâte prezentate la interogatoriul reclamantului - recurent rezultă că în stabilirea gradului de handicap acordat au fost avute în vedere criteriile medico-psiho-sociale aprobate prin Ordinul comun nr. 762 al Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi nr. 1992 al Ministerului Sănătăţii Publice, avizate de către Comisia de Neurologie a Ministerului Sănătăţii ca şi documentaţia medicală obţinută pe cale ambulatorie, care însă nu au fost concludente în sensul încadrării recurentului - reclamant în grad de handicap cu asistent personal.
Faţă de această poziţie a autorităţii intimate, pertinentă şi susţinută din punct de vedere medical dar şi legal, la care se adaugă şi împrejurarea de fapt necontestată, în sensul că afecţiunea de care suferă recurentul - reclamant este o boală în evoluţie, în mod corect instanţa de fond a apreciat motivat şi nu doar enunţiativ că actele contestate au fost emise în limitele şi cu exercitarea corectă a prerogativelor conferite celor două comisii intimate.
În mod firesc, instanţa de fond nu se putea substitui competenţelor celor două comisii şi nu putea, în lipsa unor probatorii relevante, determina o altă situaţie de fapt din punct de vedere medical şi al diagnosticelor şi codificările reţinute, de natură a atrage acordarea unui alt grad de handicap, cum fără temei a susţinut recurentul.
Nefondate sunt şi toate celelalte critici ale recurentului vizând încălcarea de către prima instanţă a rolului activ al judecătorului, în special în ceea ce priveşte probele administrate, sancţionată cu pretinsa nulitate a actelor de procedură efectuate.
Înalt Curte a stabilit, de altfel, în jurisprudenţa sa, că rolul activ consacrat în art. 129 C. proc. civ., nu înseamnă şi nu poate atrage încălcarea principiului disponibilităţii, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, instanţa neavând posibilitatea de a se substitui voinţei părţilor.
Din această perspectivă, împrejurarea că recurentul - reclamant a înţeles să renunţe, expres, prin reprezentantul său legal, la administrarea probei cu expertiza medico-legală ce îi fusese încuviinţată la un termen anterior nu îi poate fi în nici un mod imputabilă primei instanţe, astfel cum fără temei a arătat recurentul.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, prezentul recurs, apreciind că legalitatea actelor contestate a fost corect reţinută de prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.D. împotriva sentinţei nr. 187 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2151/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2157/2010. Contencios → |
|---|
