ICCJ. Decizia nr. 2211/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2211/2010
Dosar nr.2508/2/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3447 din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta C.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D., prin care aceasta a solicitat să se dispună obligarea C.C.S.D. la transmiterea dosarului către un evaluator, sau către o societate de evaluare desemnată pentru întocmirea raportului de evaluare, precum şi obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul existenţei unui refuz nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Instanţa a apreciat, de asemenea, că nu este aplicabilă Decizia nr. 2/2006 invocată de reclamantă în acţiune, deoarece la data transmiterii dosarului şi analizării de către pârâtă erau aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, dosarele urmând a fi soluţionate în ordinea cronologică a înregistrării lor.
În ceea ce priveşte adresa din 15 mai 2009, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu reprezintă un refuz nejustificat sau o măsură de tergiversare a soluţionării cererii, deoarece pârâta este în imposibilitate obiectivă de a emite Decizia care să conţină titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu.
Astfel, s-a reţinut că imobilul pentru care se solicită titlul de despăgubire nu apare clar şi de necontestat identificat în ceea ce priveşte numărul poştal şi nu există acte de identificare privind construcţia şi terenul aferent şi situaţia juridică actuală a acestuia.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta C.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se precizează în recurs că de la data comunicării Dispoziţiei din 13 februarie 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu şi până la data introducerii acţiunii, nu s-a parcurs nicio etapă din procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 247/2005, pârâta comunicând doar reclamantei, prin adresa din 20 noiembrie 2007, faptul că "dosarul nu a fost trimis spre evaluare întrucât selectarea se face aleatoriu, conform Deciziei din 28 iunie 2006", încălcându-se astfel dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că în speţă nu este vorba despre un refuz nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire sau de o măsură de tergiversare a soluţionării cererii reclamantei, în raport de faptul că imobilul în litigiu nu este clar şi de necontestat identificat în ceea ce priveşte numărul poştal, precum şi de situaţia juridică actuală a acestuia.
Înalta Curte reţine că din probatoriul administrat în cauză şi în raport de dispoziţiile legale incidente, rezultă că în speţa de faţă este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a cererii recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că celeritatea procedurii presupune soluţionarea unei cauze într-un "termen rezonabil", fiind un element al dreptului la un "proces echitabil", alături de dreptul de acces la un tribunal, principiul egalităţii armelor, dreptul la un tribunal independent şi imparţial, publicitatea procedurii şi dreptul la executarea hotărârii judecătoreşti.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de "termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un "termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură, sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă intimata-pârâtă C.C.S.D., mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele învestite cu soluţionarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum în mod constant s-a pronunţat şi jurisdicţia supremă din România în această materie.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent - 13 februarie 2007 - perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, se poate concluziona că este vorba de o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul al un proces echitabil, susţinerile intimatei-pârâte privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind justificate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Chiar dacă autoritatea administrativă în cauză - C.C.S.D. - a fost abilitată prin HG nr. 1095/2005 să stabilească ordinea în care vor fi soluţionate dosarele, în exercitarea acestei prerogative ea nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreţionară încât să implice încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor garantate de legea fundamentală a statului şi celelalte legi pertinente.
Criteriul aleatoriu stabilit de comisie, în funcţie de care urmau a se soluţiona dosarele, nu prezenta o garanţie suficientă a legalităţii şi corectitudinii modului în care se va proceda în concret la analizarea unuia sau altuia dintre dosarele care-i sunt transmise de unitatea deţinătoare.
În plus, instanţa de control judiciar consideră că în speţă nu sunt concludente nici susţinerile intimatei-pârâte legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită restituirii dosarului recurentei-reclamante la Primărie în vederea completării documentaţiei.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la emiterea titlului de despăgubire, aceasta se dovedeşte a fi prematură în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, care prevăd că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire presupune parcurgerea, în mod obligatoriu, a tuturor etapelor strict impuse de lege, astfel încât obligarea intimatei-pârâte la emiterea acesteia anterior finalizării acestei proceduri prin depunerea raportului de evaluare, comunicarea acestuia către reclamanţi pentru a formula eventuale obiecţiuni şi supunerea spre aprobare în şedinţa Comisiei Centrale, este prematură.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea şi va obliga Statul Român prin C.C.S.D. să transmită dosarul evaluatorului, sau societăţii de evaluare desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare şi va respinge capătul de cerere din acţiunea reclamantei, de obligare a pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubiri, ca prematur.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.A. împotriva Sentinţei civile nr. 3447 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei C.A. şi obligă Statul Român prin C.C.S.D. să transmită dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Respinge capătul de cerere din acţiunea reclamantei, de obligare a pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubiri, ca prematur.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2227/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2307/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
