ICCJ. Decizia nr. 2227/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2227/2010
Dosar nr.380/42/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 160 din 7 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.A.C., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D., Primăria Comunei Gura Vitioarei şi Prefectura Prahova, prin care a solicitat instanţei anularea Hotărârii din 2 decembrie 2008, adoptată de C.N.C.D., înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii pretins săvârşite de Primarul Comunei Gura Vitioarei şi restabilirea situaţiei anterioare acestei discriminări, precum şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acţiune a unei alte persoane, acţiune constând într-o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, iar în cazul de faţă nu se poate reţine o astfel de acţiune din partea pârâţilor Primarul comunei Gura Vitioarei şi Prefectura Prahova.
S-a mai reţinut că reclamanta a fost cea care a avut iniţiativa renunţării la contractul de management, demisia reprezentând actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contactului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
În speţă, instanţa a reţinut că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a fost supusă unei discriminări pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că Hotărârea din 2 decembrie 2008 pronunţată de C.N.C.D. este temeinică şi legală şi, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta A.A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a motivat soluţia, ci a reluat doar motivarea hotărârii atacate prin acţiune, mărginindu-se a reproduce textual prevederile art. 2 din OG nr. 137/2000, reţinând şi un motiv străin de natura pricinii atunci când s-a referit la demisie, care nu are aplicabilitate în cauză.
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că din modul cum a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu, din moment ce se referă la C. muncii (demisie, salariat), care nu are incidenţă în cauză.
A mai arătat recurenta că "din mijloacele de probă administrate, respectiv mărturiile (prin întâmpinările şi interogatoriu) intimaţilor, actele depuse şi prezumţii, rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaţilor şi nu numai prezumţia unei discriminări, aşa cum prevede alin. (6) al art. 20 din OG nr. 137/2000", instanţa de fond apreciind în mod greşit că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din OG nr. 137/2000, respectiv că acest comportament al intimaţilor nu constituie o discriminare pe baza criteriilor arătate şi pe orice alt criteriu, ce a avut ca scop sau efect înlăturarea exercitării unui drept recunoscut de lege, pe care recurenta-reclamantă l-a obţinut prin concurs şi în baza contractului de management, care nu a încetat prin demisie (pe care de altfel a revocat-o prin adresa din 31 martie 2008).
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar pe fond înlăturarea consecinţelor discriminatorii, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale şi restabilirea situaţiei anterioare, daune morale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Hotărârea din 2 decembrie 2008, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată de către C.N.C.D. în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare, naţionale şi comunitare, în materie de discriminare, respectiv OG nr. 137/2000, republicată şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Din dispoziţiile menţionate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acţiune a unei alte persoane, acţiune constând într-o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă şi, astfel cum a constatat prima instanţă, din probele administrate în cauză nu a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei discriminări în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, neputându-se reţine o astfel de acţiune din partea pârâţilor Primarul Comunei Gura Vitioarei şi Prefectura Prahova.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaţilor, având în vedere şi următoarele considerente.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, "discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, prin Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate în cauză rezultă în mod evident că eliberarea din funcţie a recurentei-reclamante nu s-a produs pe baza unor aprecieri politice, ci exclusiv ca urmare a renunţării acesteia, din proprie iniţiativă, la contractul de management.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentei-reclamante în raport cu cele menţionate de aceasta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiţia juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 republicată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.A.C., împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2236/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2211/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
