ICCJ. Decizia nr. 2249/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2249/2010
Dosar nr. 1511/46/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 3 noiembrie 2009 Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de necompetenţă materială ridicată de reclamanţii O.S. şi H.V., prin apărător; a admis excepţia de necompetenţă materială ridicată din oficiu de instanţă şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii O.S. şi H.V. şi pe pârâta A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a avut în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost îndreptată împotriva unei autorităţi centrale a administraţiei publice, situaţie în care competenţa aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Piteşti, în a cărei circumscripţie îşi au domiciliul reclamanţii, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. l C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins excepţia de necompetenţă materială ridicată de reclamanţi, prin care aceştia au solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Rm. Vâlcea şi a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei ridicată din oficiu, declinând competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi înaintând cauza spre competentă soluţionare acestei instanţe.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 22/F-CONT din 27 ianuarie 2010, a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, a constatat necompetenţa materială a Curţii de Apel Piteşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că soluţionarea cauzei este de competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 7 din HG nr. 1120/2006 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, cu modificările aduse prin HG nr. 57/2008, plata despăgubirilor se propune de către Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor desemnat cu coordonarea serviciului respectiv, iar deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul despăgubirilor.
Prin urmare, legea a dat în competenţa tribunalului inclusiv deciziile referitoare la plată, competenţă ce are caracter special, derogatoriu, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie.
Chiar dacă în speţă nu a fost emisă o astfel de decizie de plată, pentru identitate de raţiune competenţa pentru cenzurarea refuzului de plată aparţine tribunalului, neexistând nici o motivaţie juridică în a aprecia că doar Decizia de plată poate fi contestată la tribunal, pe când lipsa acesteia şi neefectuarea plăţii poate fi cenzurată de către Curtea de Apel, de vreme ce ambele atitudini sunt proprii aceleiaşi pârâte şi sunt adoptate în aplicarea aceloraşi legi (lato sensu): Legea nr. 290/2003 şi HG nr. 1120/2006.
Faţă de cele de mai sus, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, în baza art. 21 C. proc. civ., Curtea de Apel Piteşti a trimis cauza instanţei superioare, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a-l rezolva, pronunţând un regulator de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cuvenită reclamanţilor cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii nr. 19 din 06 martie 2007 emisă de Comisia Judeţeană Vâlcea.
Ca atare, este vorba despre o acţiune în pretenţii, datorată neplăţii în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Conform alin. (3) al articolului anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
În plus, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Alin. (5) din articolul în discuţie precizează că hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Totodată, conform alin. (6) al articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
De asemenea, art. 17 alin. (6) din HG nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin HG nr. 1120/2006, menţionează faptul că deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a tribunalului.
Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze pricina, în primă instanţă este Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe O.S., H.V. şi pe A.N.R.P. Legea nr. 290/2003, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2248/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 225/2010. Contencios → |
|---|
