ICCJ. Decizia nr. 2333/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2333/2010
Dosar nr. 6856/2/200.
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4152 din 25 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţii S.T., D.C., T.A., M.F., M.L.F., H.F., D.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie până la soluţionarea pe fond a acţiunii în contencios administrativ.
Instanţa de fond a constatat neîntemeiate apărările pârâtului cu privire la existenţa altor hotărâri judecătoreşti de suspendare a executării aceluiaşi act, întrucât împrejurarea că efectele Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost suspendate prin decizii ale altor Curţi de Apel din ţară nu lasă acţiunea lipsită de obiect şi nu conduce la concluzia lipsei interesului acţiunii, reclamanţii nefiind părţi în litigiile la care s-a referit prin întâmpinare pârâtul.
Cu privire la cererea de suspendare formulată de reclamanţi, instanţa de fond a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Curtea a reţinut că există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită, întrucât, actul atacat este fundamentat pe dispoziţiile unui act normativ neaplicabil cauzei, respectiv OUG nr. 71/2009 ce vizează drepturi salariale restante, în vreme de Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 vizează sistarea unor drepturi salariale curente şi viitoare.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că cererea de suspendare este întemeiată, întrucât reducerea veniturilor reclamanţilor în procent de 50% reprezintă fără îndoială un prejudiciu material viitor şi previzibil, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Prima instanţă a ignorat faptul că prin mai multe hotărâri judecătoreşti Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII--a de contencios administrativ şi fiscal, dispusese deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, recurentul consideră că recurenţii nu pot justifica un interes în promovarea acţiunii de faţă.
În cuprinsul acestui motiv recurentul formulează critici pe „fondul" soluţiei pronunţate, afirmând că „instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului atacat, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii".
Dezvoltând ideea enunţată, recurentul arata că prin actul examinat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de OUG nr. 71/2009. Motivaţia emitentului este de natură strict financiară, fiind generată de nealocarea fondurilor necesare de către Ministerul Finanţelor Publice.
Cât priveşte condiţia pagubei iminente, recurentul consideră că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu justifică îndeplinirea acestei condiţii şi, implicit, suspendarea aplicării unui act administrativ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima instanţă a soluţionat corect atât excepţia invocată, cât şi cererea de suspendare pe fondul ei, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele expuse în continuare.
În esenţă, recurentul reiterează excepţia lipsei de interes, cu aceeaşi motivare ca şi la judecata în primă instanţă.
Lipsa de actualitate a interesului intimaţilor-reclamanţi este susţinută de recurent prin invocarea mai multor hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea aceluiaşi act administrativ. Soluţia Curţii de apel, în sensul respingerii acestei excepţii cu motivarea că nefiind părţi în acele dosare, reclamanţii nu pot beneficia de efectele suspendării, este corectă.
În plus, recurentul nu a făcut dovada rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti anterioare, toate fiind atacate cu recurs.
Interpretarea pe care Curtea de apel a dat-o dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi aplicarea concretă a textului de lege la cauza dedusă soluţionării, s-au realizat legal.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
„In cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Curtea de apel a reţinut, în raport de dispoziţia legală anterior citată, că suspendarea executării actului administrativ se poate dispune dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii: să existe un caz bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
In privinţa primei condiţii, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) lămuresc conţinutul noţiunii de cazuri bine justificate, aceasta referindu-se la împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât se dispune suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 01 martie 2009, procurorii şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Curtea a apreciat cu temeinicie că prezumţiade legalitate a actului administrativ contestat este serios afectată de împrejurarea că acesta retroactivează, de vreme ce vizează drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, iar data emiterii este 02 iulie 2009.
În plus, examinând sumar motivele de drept care au fundamentat ordinul a cărui suspendare se solicită, se constată că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi din sectorul bugetar, dispoziţii care stabilesc că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, devenite executorii până la 31 decembrie 2009 intră sub incidenţa ordonanţei şi se vor plăti conform procedurii prevăzute de acest act normativ.
Or soluţia dispusă prin actul administrativ atacat este contrară textului legal pe care se întemeiază.
De asemenea, ordinul atacat contravine şi dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cu care:
„ (2) Drepturile salariate ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială."
În speţă, ordinul a cărui executare se solicită a fi suspendată nu conţine nicio referire la existenta vreunui caz prevăzut de Legea nr. 303/2004, care să justifice suspendarea drepturilor salariale.
Aşa fiind, în baza unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, prima instanţă a apreciat corect că există o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului a cărui suspendare se solicită.
Tot astfel se constată că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 dreptul salarial reprezentat de sporul de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică a fost diminuat retroactiv şi prin aceasta se produce un prejudiciu previzibil intimaţilor-reclamanţi prin aceea că le sunt diminuate drepturile salariale lunare în mod substanţial. Intimaţii-reclamanţi aveau, în mod indubitabil, o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii in luna iunie 2009 şi în continuare.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 4152 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2332/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2334/2010. Contencios → |
|---|
