ICCJ. Decizia nr. 2259/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2259/2010
Dosar nr. 895/64/200.
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a HG nr. 908/2002 invocată de SC R.V.C. SRL, fiind trimis dosarul cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii în dosarul 854/275/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2009, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a sesizat Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă cu privire la Anexa nr. 50 din HG nr. 908/2002, în motivarea excepţiei reclamanta arătând că terenul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2434 din 15 iulie 2005 şi a procesului-verbal de licitaţie din data de 25 aprilie 2003, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1992 a trecut ope legis în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, astfel încât acest teren a intrat în circuitul civil în condiţii de legalitate.
In aplicarea regulii privind prioritatea normelor juridice comunitare faţă de legislaţia internă şi a obligaţiei judecătorului naţional de prim judecător comunitar de a aplica în mod prioritar dreptul comunitar, instanţa a procedat la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constatând că prin aceste prevederi se încalcă principiul securităţii juridice, care se regăseşte implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie element fundamental al statului de drept.
Instanţa a constatat că nu se poate face aplicarea retroactivă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 în cazul unor acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior acestui act normativ, respingând astfel excepţia invocată ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R.V.C. SRL, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Invocând prevederile art. 4 alin. (2) teza a II a din Legea nr. 554/2004, recurenta a opinat că acest text de lege prevede în mod expres posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate şi cu privire la actele administrative emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
De asemenea, este adevărat că dispoziţiile art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României prevăd faptul că legea civilă nu retroactivează, însă cu excepţia situaţiei în care prin lege se dispune altfel, excepţie ce se regăseşte în cauza de faţă.
S-a mai susţinut că atâta timp cât există o dispoziţie legală expresă, instanţa nu poate dispune în sensul neaplicării acesteia, cu atât mai mult cu cât în cauza de faţă este vorba de aplicarea în mod exclusiv a dreptului naţional.
A mai apreciat recurenta că prevederea art. 4 alin. (2) teza a II a din Legea nr. 554/2004 nu instituie un caz de retroactivitate a legii civile, acest text de lege urmând a se aplica de la data intrării sale în vigoare atât pentru actele emise anterior, cât şi ulterior apariţiei legii.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentei-reclamante, înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Totodată, alin. (2) teza finală al aceluiaşi text de lege stipulează că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Este adevărat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, a fost respinsă, Curte Constituţională apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar judecătorul naţional, aplicând primul Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are obligaţia, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa CEDO.
Sunt aşadar nefondate criticile recurentului întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate şi de instanţa de fond, că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice, situaţie în care se impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune, aceeaşi instanţă comunitară reţinând, în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.V.C. SRL Vrancea împotriva sentinţei nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2191/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2261/2010. Contencios → |
|---|
