ICCJ. Decizia nr. 2263/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2263/2010
Dosar nr. 3722/2/200.
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 14082 din 7 octombrie 1986 emis de fostul ministru al justiţiei.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost repartizat în anul 1986 ca judecător la Judecătoria Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, conform repartiţiei guvernamentale nr. 385096/1986, că a respectat prevederile legale referitoare la prezentarea la locul de muncă, însă, la data de 7 octombrie 1986, fostul ministru al justiţiei a emis Ordinul nr. 14.082/1986, prin care a fost obligat să efectueze stagiatura ca avocat la Caracal, Judeţul Olt.
A susţinut reclamantul că ordinul în speţă încalcă grav legislaţia referitoare la repartizarea în producţie a absolvenţilor învăţământului superior, în speţă Decretul nr. 54/1975, prevederile Constituţiei care garantau locul de muncă, precum şi prevederile Codului Muncii din 1986, potrivit căruia repartiţia avea rol decisiv pentru încadrarea profesională.
A mai susţinut reclamantul că legea prevedea dreptul absolventului de facultate de a-şi alege postul şi localitatea aflate pe lista guvernamentală, că postul de avocat impus prin ordinul respectiv nu a existat pe lista guvernamentală din anul 1986 şi că nu a avut repartiţie guvernamentală pentru efectuarea stagiaturii ca avocat, repartiţia de judecător rămânând valabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 3589 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare, respingându-se în consecinţă acţiunea formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a solicitat schimbarea repartiţiei în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 din Decretul nr. 54/1975 şi nici nu a solicitat anularea Ordinului nr. 14082 din 7 octombrie 1986 emis de Ministerul Justiţiei, în termenul de 1 an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, în condiţiile în care Ordinul nr. 14082 din 7 octombrie 1986 emis de fostul ministru al justiţiei nu i-a fost comunicat.
Susţine că a aflat de existenţa acestui act administrativ, întâmplător, de la o altă instituţie publică care i l-a comunicat în copie.
Art. 11 din Decretul nr. 54/1975 nu se aplică în speţă pentru că reclamantul-recurent nu a solicitat schimbarea repartiţiei.
Prin întâmpinarea formulată la data de 19 februarie 2010, intimatul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Astfel, motivează intimatul că, faţă de momentul la care recurentul-reclamant a ales să conteste trecerea sa în funcţia de avocat, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acţiunea este tardiv formulată, respingând-o în consecinţă.
Recurentul-reclamant nu poate susţine cu temei faptul că nu a cunoscut schimbarea repartizării sale, din moment ce a desfăşurat activitate în consecinţă.
În raport de data comunicării ordinului prin adresa Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1047/DRUO din 5 septembrie 2006, recurentul-reclamant nu a făcut dovada contestării acestui act administrativ nici în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte examinând criticile recurentului prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., reţine că acestea nu sunt întemeiate şi drept urmare nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a sesizat la data de 22 aprilie 2009, instanţa de contencios administrativ competentă, solicitând constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 14082 din 7 octombrie 1986 emis de ministrul justiţiei.
Intimatul-pârât a invocat excepţia tardivităţii cererii conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, conform art. 137 C. proc. civ., prima instanţă în mod corect a constatat că este întemeiată.
La momentul sesizării instanţei, în mod evident, era în vigoare şi pe deplin aplicabilă legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 intrată în vigoare la 7 ianuarie 2005.
Potrivit art. 27 din această lege, numai cauzele aflate deja pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a legii noi, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.
Faţă de prevederile art. 11 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant era decăzut din dreptul de a formula acţiune în justiţie, fiind depăşit termenul limită de un an de la data la care acesta a luat cunoştinţă de existenţa actului contestat.
Reclamantul-recurent susţine fără temei că nu a cunoscut schimbarea repartizării sale, aşa cum se apără şi intimatul, din moment ce a desfăşurat activitate ca avocat şi nu ca judecător.
În acest sens se prevalează de prevederile art. 5 alin. (5)din Legea nr. 29/1990 în vigoare la emiterea actului administrativ atacat care stabilea că „în toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere".
Această apărare nu are nici un fundament, întrucât din art.31, coroborat cu art. 27 din Legea nr. 554/2004 rezultă că legea aplicabilă este legea în vigoare la momentul sesizării instanţei.
Este de reţinut că reclamantul–recurent a luat cunoştinţă de actul contestat chiar şi prin adresa Consiliului Superior al Magistraturii prin care i s-a comunicat inclusiv ordinul la data de 5 septembrie 2006, în raport de care termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a fost depăşit.
Cu toate acestea, se observă că soluţia ar rămâne aceeaşi şi dacă s-ar primi susţinerea acestuia privind incidenţa art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, întrucât şi acest text impunea introducerea acţiunii la instanţă într-un termen de un an de la data comunicării actului.
Reţinând, aşadar că instanţa de fond a soluţionat corect excepţia de tardivitate invocată, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr. 3589 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2261/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2269/2010. Contencios → |
|---|
