ICCJ. Decizia nr. 2282/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2282/2010
Dosar nr.11710/2/200.
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 2426 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia lipsei de obiect a acţiunii, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.F.O. în contradictoriu cu pârâta ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta I.C.C.J. să soluţioneze petiţia reclamantului din data de 28 august 2008, în ce priveşte comunicarea motivelor care au determinat întârzierea în redactarea deciziei nr. 253/2008 a completului de 9 judecători.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin cererea introductivă adresată Tribunalului Bucureşti, reclamantul P.F.O. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, obligarea acesteia din urmă să răspundă petiţiei sale, prin care solicitase pârâtei să îi comunice motivele redactării cu mare întârziere a hotărârii penale într-un recurs formulat de el însuşi.
Prin sentinţa civilă nr. 1390/2009 a Tribunalului Bucureşti, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 2015 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis recursul reclamantului şi casată sentinţa tribunalului, cauza fiind reţinută spre competentă soluţionare în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti, în considerarea faptului că pârâta „are rangul unei autorităţi centrale în accepţiunea Legii nr. 554/2004 ".
Analizând cererea reclamantului prin prisma actelor dosarului şi a reglementărilor legale aplicabile, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de obiect a pricinii, reiterată de pârâta I.C.C.J. şi prin notele scrise înregistrate la data de 23 aprilie 2010.
Instanţa a reţinut că obiect al prezentei acţiuni îl constituie sancţionarea refuzului pârâtei de a răspunde petiţiei reclamantului din data de 25 august 2008, petiţie care cuprindea, pe lângă solicitarea de a fi redactată Decizia penală nr. 253 din 14 aprilie 2008, şi cererea expresă a reclamantului de a-i fi comunicate motivele de fapt şi de drept pentru care termenul de 30 de zile impus de lege pentru motivarea hotărârilor judecătoreşti a fost depăşit de mai bine de 3 ori.
Prin urmare, comunicarea către reclamant a unei copii a deciziei penale menţionate, a reţinut instanţa că nu antrenează rămânerea fără obiect a cauzei, al cărei obiect îl constituie, aşa cum a reiterat reclamantul în mai multe rânduri, sancţionarea nesoluţionării de către pârâtă a solicitării sale.
Abordând fondul litigiului, instanţa reţine, aşa cum a arătat mai sus în soluţionarea excepţiei lipsei de obiect, că pârâta I.C.C.J. nu a răspuns petiţiei reclamantului în ceea ce priveşte aspectul invocat de acesta prin acţiune, anume motivele care au determinat întârzierea în redactarea deciziei penale.
Instanţa a reţinut incidente în cauză dispoziţiile art. 8 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, dispoziţii care precizează faptul că autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului răspunsul în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, apreciind că această obligaţie nu a fost îndeplinită de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Recurenta a arătat că a comunicat răspuns la petiţia reclamantului, iar intimatul-reclamant nu a făcut dovada existenţei unei vătămări în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul, va modifica sentinţa atacată şi rejudecând cauza pe fond va respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtei să răspundă petiţiei reclamantului, prin care solicitase să i se comunice motivele redactării cu mare întârziere a hotărârii penale.
Instanţa de control judiciar reţine că reclamantul a invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul comunicarea motivelor care au determinat întârzierea în redactarea deciziei nr. 253/2008 a completului de 9 judecători.
In cauza de faţă însă reclamantul nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
In conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
In cauza de faţă, nu îi poate fi imputată recurentei-pârâte împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul pe care l-a solicitat petentul.
În aceste condiţii, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se priveşte ca fiind justificat, se constată că prima instanţă a tăcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul oferit reclamantului, aceasta cu atât mai mult cu cât soluţia dată cererii a avut un temei legal.
În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea reclamantului nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului.
Având în vedere că motivele redactării cu întârziere a hotărârii penale nu pot face obiectul unei acţiuni judiciare întemeiate pe Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte a constatat că şi sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este nelegală.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica hotărârea atacată şi va respinge acţiunea introductivă a reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 2426 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2280/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2284/2010. Contencios → |
|---|
